Asigurări de viaţă

Vedere de pe raftul de sus

2012-01-28T17:56:00.001+02:00

Nora Iuga, Blogstory, Casa de Pariuri Literare, 2011

„La Zürich, când intri într-un magazin, spui „Grüetzi”, la Berlin, „Hallo”, la Buenos Aires, „Ola”, un Hallo întors pe dos, poate unde-i pe emisfera cealaltă”. Aşa îşi începe Nora Iuga jurnalul publicat pe internet, aşa cum pentru toţi cei care îşi deschid un blog pe platforma wordpress.com, prima postare se numeşte invariabil Hello World!

Norei Iuga îi place atît de mult să interacţioneze cu oamenii, să le vorbească, încît dacă acest lucru nu este posibil nemijlocit, alege să le scrie. Scrisorile din Blogstory sînt cele mai bune pagini ale jurnalului. De la Scrisorile imaginare ale lui Octavian Paler nu am mai citit epistole atît de emoţionante, cu specificaţia că la Nora Iuga predilectă este iubirea pentru interlocutorul nevăzut. Ni se înfăţişează pe rînd, ca actorii dintr-o piesă de teatru, oameni la care Nora Iuga ţine şi cu care se identifică de multe ori, personaje de care te ataşezi şi care îţi devin foarte apropiate:

Nino Almosnino: „Mai ştii plimbările noastre pe jos pân’ la aeroport să vedem avioanele când n-aveam bani să luăm autobuzul”
Octavian Soviany: „fiindcă eşti o perfectă combinaţie între Rasputin şi Mâşkin, te botezasem Raspâşkin”
Constantin Abăluţă: „Ţii minte, Dinule, cum primul tău drum, când veneai la noi, era să te duci la bucătărie şi să cauţi în sertar tirbuşonul ăla vechi de fier, aproape ruginit, doar să te uiţi la el, sau şopârla de aramă, moştenire de la Leon, a cărei coadă o foloseai în locul tirbuşonului”
Ioan Es. Pop: „Nici nu ştiu cum să îţi spun, pentru că noi doi, chiar atunci când ne-am aflat faţă în faţă, mai mult am tăcut. Poezia ta pentru mine totdeauna a avut un gust special. La fel şi numele, înainte de a-l fi văzut scris; îl citeam legat, ca numele german Johannes, transliterat pe româneşte...”
Mircea Ivănescu: „Mi-aş fi dorit să fiu şi eu cu tinerii tăi musafiri şi să mă faci să râd, aşa cum povesteşte mereu Teodor Dună că el nu-şi aminteşte să mai fi râs cu cineva pe lumea asta atât de mult şi cu atâta poftă ca atunci când e cu tine”
Vintilă Ivănceanu: „Să nu te superi că-ţi spun Purşi, fără să ştiu exact cum se scrie corect numele ăsta. M-am gândit mereu c-o fi venind de la germanul Burschi, care înseamnă „băieţaş” ”
Angela Marinescu: „Tu eşti, da, tu eşti cu adevărat, aşa înfofolită în singurătatea ta, în beţiile invidiilor tale omeneşti, cu maniile tale, cu insaţiabila ta curiozitate, vrând să afli tot, de parcă ai fi patroana unei bănci de date, pentru că vrei să trăieşti numai cu tine, dar nescăpând nimic din ceea ce aparţine vieţii din afara ta, tu eşti toată o lume cu cele două emisfere bine delimitate, ca un creier.”
Mircea Horia Simionescu: „Nu m-ai mai văzut la şedinţele PEN-ului fiindcă am lipsit mult din ţară. Ştii cum e, unii îşi fac cuib, se aşază acolo să privească cerul în tihnă, alţii îşi iau zborul, taie cerul în felii şi cerul lor se îngustează. Nu ştiu cum e mai bine. Tu, Ţoncule, faci parte din prima categorie, stai şi-l contempli, ştii că e al tău şi vrei să-l păstrezi întreg, eu tai zilnic câte o felie din el şi-l hăpăi repede ca pe un tort. Tu eşti un păstrător, eu o risipitoare”
Henri Wald: „Cum să te uit, Henri Wald, pe tine care mi-ai pus 10 exact pentru acel „fel propriu” care, în general, mă descalifică: calitatea neasemănării mele”

„Iar nicio scrisoare, de trei zile nicio scrisoare. O cutie goală de scrisori e o ţeavă de puşcă îndreptată spre pieptul meu…” Apoi sună telefonul şi îi auzim la celălalt capăt pe Valeriu Mircea Popa care are nevoie de gîndurile Norei, pe Dinu Abăluţă care îi citeşte ce a mai scris, pe Corina Sabău vorbind despre Flaubert, Kundera sau clasicii ruşi, pe Andra Rotaru cea capricioasă şi astfel nevoia de comunicare se topeşte în lungi convorbiri.

Cartea mai este şi un prilej de călătorie prin diferite oraşe ale lumii: Buenos Aires, Stockholm, Bruxelles, Sarajevo, Zagreb, Veneţia, Torino, Brăila, Edenkoben. Berlinul, „singurul oraş de iubit şi de urât până la moarte” face o figură aparte, este monologul declamat în faţa unor săli pline. Aşa cum Caragiale a murit la Berlin (a doua oară, după ce a fost omorît în ţară prin procesul Caion), Nora Iuga s-a născut a doua oară în capitala Germaniei, după prima ei naştere în familia unor artişti din Bucureşti. Fasanenstraße 23 şi Stuttgarter Platz 22 devin astfel destinaţii obligatorii pentru românii care iubesc literatura şi au ocazia să viziteze capitala Germaniei. Viena este ea însăşi ghid de călătorie: „ „Nora Iuga”, spui, zâmbeşti şi-i întinzi mâna; „Îmi pare bine de cunoştinţă, Wien”, îţi răspunde, „unde preferaţi să vă duc, pe Graben, la Stephansdom, la Herrenhof, jos la cafeneaua Secession, la subsol sau în grădină... sau poate la Hofburg?” ”

Nora Iuga menţine în viaţă o Românie elegantă şi extravagantă în acelaşi timp, cu obiceiurile ei burgheze, cu toate calităţile civilizaţiei occidentale şi cu toate pasiunile sîngelui oriental, o Românie care şi-a păstrat normalitatea peste ani tocmai prin oameni rămaşi nealteraţi de nemernicia vremurilor. Tinereţea fără bătrîneţe a Norei Iuga îi dă tot dreptul să spună şi să fie crezută cînd spune „Sire, tineretul e cu Voi! ” în finalul unei admirabile scrisori către Regele Mihai.

Mereu deretică unii prin debaraua literaturii române şi mută cărţile de pe raftul de sus pe raftul de jos şi invers, aşa încât „ce e rău şi ce e bine tu te-ntreabă şi socoate” (Scrisoare pentru George Călinescu). Să ne închipuim această carte minunată ca o vedere trimisă de Nora Iuga cu toată dragostea, de pe raftul de sus al literaturii române.

Cronică apărută în Observator cultural nr. 349(607)/12-18 ianuarie 2012

Octav Pancu-Iaşi

2012-01-23T21:48:00.000+02:00

Taţilor din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat, redescoperiţi-l pe Octav Pancu-Iaşi, cel mai mare povestitor de pe pămînt şi de sub pămînt, citiţi-le copiilor voştri înainte de culcare o poveste scrisă de el şi îi veţi face să adoarmă fericiţi.

Victor Bucătaru citeşte din "Asigurări de viaţă"

2012-01-21T20:33:00.001+02:00

Despre Nora Iuga

2012-01-04T21:37:00.000+02:00

Am cunoscut-o pe Nora Iuga în 1990 la librăria Academiei, de lîngă biserica Zlătari de pe Calea Victoriei. Stăteam ore în şir în zona de poezie, citeam zeci de poeţi necunoscuţi încă mie şi descopeream cărţi extraordinare. Una dintre acestea este cea apărută în 1989 la Cartea Românească, Cîntecele Norei Iuga. Trompetele desenate pe copertă de Dan Stanciu îmi semnalau existenţa unei scriitoare formidabile. Am aflat mai tîrziu că şi lui Octavian Soviany îi plăcuse această carte „neserioasă”, în care Nora Iuga se juca cu rimele şi cu formele fixe, ca în minunata poveste despre Madame Fantine. Sexagenara şi tînărul am citit-o în două zile de mers cu tramvaiul prin Bucureşti. Unul dintre cele mai bune romane ale literaturii române. Apoi am fost lovit în plin şi pentru totdeauna de o Inimă ca un pumn de boxeur. Întîlnirea propriu-zisă s-a petrecut într-un mic magazin de cartier, în care Nora Iuga dansa printre rafturi, colora încăperea în cele mai frumoase nuanţe şi fredona şansonete ca Juliette Greco. Restul este literatură. La mulţi ani, Nora!

Noaptea lungă a pisicilor singure

2011-12-22T21:35:00.000+02:00

Sorin Delaskela, Noaptea pisicilor lungi, Editura Brumar, 2010

Atmosfera este cel mai important personaj al prozei lui Sorin Delaskela. O atmosferă care te prinde ca o pînză de păianjen şi de care nu poţi scăpa nici după ce ai închis cartea şi te-ai întors la realitate. Singurătatea este şi ea parte din distribuţia cărţii. Marea singurătate a lumii făcută din toate micile noastre singurătăţi de bucătărie, birou, lift, metrou, treceri de pieton sau supermarket. (Marlen şi câinele dimineţii). Peisajul este de cele mai multe ori sumbru, derizoriul, chiar sordidul vieţii sînt disecate pînă la detaliu pentru a da o imagine terifiantă a realităţii.

Întotdeauna i-am invidiat pe bibliotecari. Am fost convins că nu există meserie mai frumoasă decît să stai ziua întreagă printre cărţi, să citeşti şi să oferi cărţi spre lectură. Eram printre visătorii care vedeau ca Borges paradisul ca pe o bibliotecă. Nu mai pot gîndi la fel după ce am citit Funcţionarii prafului: „Eu fişam dicţionare şi alte tâmpenii. Ţi-am mai spus. Asta făceam mare parte din timp. Mii de volume pe care nimeni nu le va mai răsfoi vreodată. O lume a Plictiselii absolute şi a imobilităţii calde. O lume uitată, inutilă, putrescentă. […] Paşii tăi stârnesc un ecou de cavou, iar mirosul greu de cadavru de hârtie şi cerneală tipografică îţi intră în piele.” În Mecanisme lirice, umorul este bine disimulat în melancolia care îi caracterizează pe cei doi oameni singuri care au o conversaţie telefonică în miez de noapte. Atît expeditorul versurilor (nu autorul, pentru că el trimite versurile altora), cît şi redactorul revistei (care nu recunoaşte originalul şi îi promite publicarea) îşi umplu singurătatea purtînd un dialog politicos, dar în esenţă la fel de absurd ca versurile lui Urmuz din ultimul poem citit la telefon.

Trofin din Un idiot mai puţin este un personaj pentru care Charles Bukovski ar putea fi invidios. Un om care nu însemna decît un corp de carne şi zdrenţe, un superjeg şi a cărui moarte nu a impresionat pe nimeni: „Credeţi-mă, există cel puţin o mie de motive pentru care moartea lui Trofin ar trebui să ne readucă zâmbetul pe buze, cel puţin o mie. Moartea lui Trofin este acea clipă de luciditate fulgurantă şi demnă pe care o are viaţa, în vreme ce păşeşte ca o curvă beată şi vanitoasă pe marginea de beton a unui pod arcuit peste prăpastia fără fund, echilibrându-se cu braţele întinse şi hohotind deopotrivă ridicol şi grotesc.”.

O povestire axată în întregime pe dialog este Acvariul, o parabolă a îndepărtării oamenilor unii de ceilalţi: „– […] Parcă nu mai aveam o limbă comună. Cuvintele noastre pluteau pe lângă noi ca nişte baloane de carnaval şi aerul din interiorul lor era călduţ. Apoi am început să nu ne mai vedem. Pur şi simplu alunecam unul pe lângă celălalt, ca peştii în acvariu. – Ca mami şi tati, zice.”. Copiii, maturizaţi înainte de vreme, par să-i înţeleagă pe părinţii-copii, îi aşteaptă acceptînd tacit şi straniu situaţia evadării temporare a acestora.

Într-un fel de cuvînt înainte, Sorin Delaskela ne spune: Apoi scrisul nu înfrânge nici timpul, nici moartea, ci doar le acoperă în lumina sa tremurătoare, de amurg. Literatura nu ne va mântui. Chiar dacă s-ar putea să aibă dreptate, cartea aceasta îi va aduce suficienţi cititori care să-l pună pe gînduri în legătură cu sensul propriei literaturi.

Cum fu la Gaudeamus

2011-12-18T00:24:00.000+02:00

Plagiat

2011-12-11T15:43:00.000+02:00

Dan Teodorescu a fost acuzat şi ulterior s-a autodenunţat că ultima piesă a trupei Taxi, Non Stop, este plagiată după un cîntec rusesc al anilor ’90. Chiar dacă concluzia specialiştilor de la Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor a fost că nu este vorba decît despre o asemănare întîmplătoare şi că nu există nicio suspiciune de plagiat, trebuie să amintesc că nu este prima dată cînd ideile marelui popor de la Răsărit sunt furate în mod samavolnic. În timpul Uniunii Sovietice, fie-i ţărîna uşoară, dar sigură, au existat încercări de restabilire a adevărului istoric. Astfel, elevii care au avut norocul să înveţe în ţările care instalaseră democraţia populară că adevăratul inventator al radioului a fost rusul Popov, nu uzurpatorul italian Marconi, că cel care a pus bazele geneticii a fost marele botanist rus Miciurin, nu cehul Mendel. S-a ajuns pînă acolo încît perfidul Albion şi-a însuşit celebrul grup The Beatles, care chiar dacă a fost un instrument capitalist pentru propagarea muzicii decadente, a făcut un gest de reparaţie morală publicînd Back in the USSR, care trebuie interpretat drept ceea ce este, adică o recunoaştere a originii sovietice a celor 4. Trăiască lupta pentru pace!

Omul din spatele cărţilor

2011-12-10T12:12:00.001+02:00

Gabriel Dimisianu, Oameni şi cărţi, Editura Cartea Românească, 2008

Istoria literară nu reţine întotdeauna pentru posteritate esenţialul. Ies de multe ori în faţă anecdoticul unor situaţii, amănunte care nu definesc portretul scriitorului în esenţa lui, doar scot în evidenţă subiecte de presă care vînd, fără să ne spună ceea ce este important cu adevărat.

Gabriel Dimisianu reuşeşte în Oameni şi cărţi un tablou cvasi-complet al vieţii literare de la sfîrşitul anilor ’50 şi pînă astăzi. A lucrat în redacţia revistei Amfiteatru şi a Gazetei literare, precursoarea României literare, al cărei director a fost mulţi ani. Sînt evocaţi scriitori binecunoscuţi ca Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Geo Bogza (care în 1968 l-a înfruntat pe Ceauşescu la Conferinţa naţională a scriitorilor), Tudor Vianu, Gala Galaction, dar şi autori cu care posteritatea nu a fost la fel de mărinimoasă, în ciuda faptului că au fost valoroşi şi apreciaţi de contemporani: Mihail Crama (poet, unul dintre exponenţii „generaţiei războiului”), Ury Benador (omul grelelor tăceri), Paul Georgescu (căruia îi datorează intrarea în lumea literară).

Nu lipsesc prietenii din această carte. Nicolae Velea, coleg de facultate şi mai tărziu de redacţie, este subiectul unei descrieri memorabile: „Făcut într-adevăr din atâtea disproporţii şi asimetrii, cu imensul cap montat pe un trunchi nu prea masiv, deşi părea mătăhălos, greoi, în toată alcătuirea neşlefuit, „nefinisat” (cu excepţia frapantă, prin contrast, a mâinilor, sigur frumoase, fine), va fi fost deci Velea, cum să zic, lipsit de graţie fizică, stângaci şi în gesticulaţie, în mişcări, primejduind mereu obiectele casabile din încăperile în care se afla şi luând din belşug pe hainevarul de pe ziduri, dar fapt este că, fiind cum era şi nu altfel, încânta cu prezenţa sa pe toată lumea. […] Cam în felul acesta, îmi închipuiam, va fi fost întâmpinat Creangă în mediile prin care circula.” Alt episod este cel despre o stradă din mahalaua Rahovei, unde a fiinţat, acum treizeci de ani şi mai bine, un fel de mic falanster al unor tineri literaţi români. Este vorba de Nichita Stănescu, Nicolae Velea, Cezar Baltag şi Gabriel Dimisianu. „Navigam zilnic între două lumi, pur şi simplu, una de precipitare şi nervozităţi, cea din centru, şi alta, cea din Naipu, de calm şi încetinire, parcă, a fugii timpului.” (Strada Naipu 20).

Partea a doua a cărţii o reprezintă un jurnal reluat, cu însemnări care pleacă din 1992 şi se opresc la 2004. Sînt însemnări unde Gabriel Dimisianu lasă la o parte haina de critic şi istoric literar şi ne dezvăluie un real talent de narator, care vede literatura în cele mai banale întîmplări ale zilei: „Singur în aceste ultime două zile ale lui 1995, singur şi în „noaptea dintre ani” a prezentatoarelor de la televiziuni. G. s-a dus la Cluj unde mama ei e bolnavă. Vreau să treacă aceste zile în cel mai banal chip, în fond sunt zile ca oricare altele, dar lumea le trăieşte cu fervoare căci aşa s-a deprins. Ieri m-am întâlnit cu Anca B., încărcată de pachete, cumpărase tot felul de lucruri pentru copii. Mă întreabă de G. şi-i spun că e plecată. Mă întreabă apoi reflex: şi tu ce faci de Revelion? Îi răspund că nu fac nimic, că nu-l fac în nici un fel, îl las nefăcut, să-l facă alţii şi pentru mine. Oricum, nefăcut nu rămâne.” (30 decembrie 1995).

Lectura acestei cărţi mi-a facilitat întîlnirea cu o seamă de scriitori importanţi ai literaturii române, precum şi cu oamenii din spatele cărţilor pe care le-au scris. M-a cucerit în mod special unul dintre ei, un om cald care ştie să vadă esenţialul din întîmplările vieţii. În iunie 2011, Gabriel Dimisianu a primit Premiul Naţional pentru Literatură.

Lansare de carte

2011-11-23T22:42:00.001+02:00

Duminică la ora 1 lansez pe piaţă asigurările mele de viaţă, despre care vor vorbi Nora Iuga, Felix Nicolau şi Robert Şerban. Gazdă primitoare va fi standul 376 al editurii Brumar, situat la cel mai înalt nivel (7.70) al Tîrgului Gaudeamus de la Romexpo. Vă aştept pentru că trăim vremuri în care o asigurare prinde bine la casa omului, darămite un volum întreg.

A început generaţia zecistă a poeţilor

2011-11-17T22:10:00.000+02:00

Primii au fost şaizeciştii. Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Ana Blandiana apăreau într-o perioadă de dezgheţ cultural, în care se încerca refacerea legăturilor cu poezia interbelică. Deşi o generaţie nu durează doar 10 ani, au apărut şaptezeciştii ca Nora Iuga, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Virgil Mazilescu. Împărţirea literaturii în decade a continuat firesc (dacă acceptăm această regulă) cu optzeciştii (cei mai importanţi dintre ei găsindu-se în antologia lui Alexandru Muşina), nouăzeciştii, cu Cristian Popescu, Ioan Es. Pop şi Iustin Panţa în prim plan şi douămiiştii, strînşi de Marin Mincu într-o nouă antologie generaţionistă. Conform teoriei, generaţia 2000 a expirat la sfîrşitul anului trecut, chiar dacă poeţii ei mai au multe de scris. Se naşte o nouă promoţie. Eu aş numi-o zecistă. Andrei Dósa cu cartea sa Când va veni ceea ce este desăvârşit ar putea reprezenta un punct de plecare. Cine se mai aliniază la start? (ca s-o parafrazez pe optzecista Elena Ştefoi).

Salonul European de Bandă Desenată

2011-11-13T22:10:00.001+02:00

Am fost acolo după reclama pe care i-a făcut-o Bogdan Lipcanu. Merită să mergeţi. Eu am redescoperit-o pe Livia Rusz, cea care mi-a bucurat copilăria cu Mac şi Cocofifi. L-am revăzut şi pe Tintin, în cărţile care sînt acum reeditate în limba română de către M.M. Europe. Pînă duminica viitoare mai aveţi timp să ajungeţi acolo.

Opapa

2011-11-10T18:51:00.001+02:00

Am învăţat multe de la el. Dreptatea în primul rînd. Ca avocat, nu a vrut să lucreze în Penal. N-ar fi putut reprezenta criminali şi infractori. Apoi ordinea, atît în gîndire, cît şi în viaţa de zi cu zi. Corectitudinea, punctualitatea, cuvîntul dat. Dragostea pentru Viena. Limba germană. Eleganţa. Sînt 30 de ani de cînd nu-i mai simt căldura decît în vis.

Clubul de lectură

2011-11-08T19:14:00.000+02:00

Vă aştept sîmbătă 12 noiembrie 2011 în Shift Pub, la ora 2 imediat după prînz, să vorbim despre cum e să trăieşti în, lângă şi cu poezia la fiecare pas (Andrei Ruse).

Calist Arhiereul

2011-11-04T22:06:00.002+02:00

Drumul cu troleibuzul din Titan spre centrul oraşului trece pe nişte străzi din vechiul Bucureşti, străzi care în copilăria mea păstrau casele cu parfum interbelic. Dristor, Delea Nouă, Delea Veche, Labirint, Popa Nan. La una dintre staţii, lîngă biserica Delea Nouă, citeam o inscripţie în piatră, pe faţada unei case vechi: Asilul Calist Arhiereul. Toată copilăria am crezut că numele acelui azil era Arhiereul, iar Calist un adjectiv care desemna o calitate necunoscută mie. A fost demolat în 1987, lăsînd pînă astăzi un loc gol la intersecţia căii Călăraşilor cu Delea cea Nouă.

Generaţia „optzeci” la cuţit

2011-10-30T21:10:00.001+02:00

Mihail Vakulovski, Portret de grup cu generaţia „optzeci”, Editura Tracus Arte, 2010

O teză de doctorat este de cele mai multe ori o lucrare ştiinţifică inaccesibilă cititorilor obişnuiţi. Portretul de grup pe care ni-l propune Mihail Vakulovski vine să contrazică această prejudecată, lucrarea lui se citeşte ca un roman (sau ca un rockman anticipînd Tovarăşii de cameră din 2011) cu personaje pozitive şi mai puţin pozitive. Abundă referinţele, fie că este vorba de volume de critică, articole din publicaţiile culturale sau interviuri ale scriitorilor disecaţi. Senzaţia pe care o ai este că autorul a stat ascuns într-un colţ al sălii în care se desfăşura Cenaclul de Luni şi a notat sîrguincios de acolo toate nuanţele lecturilor şi toate reacţiile sălii (ce bine i-ar fi prins broşurile pe care le editează în zilele noastre Institutul Blecher).
„Sub admirabile titluri, ca în romanele englezeşti din secolul XVIII, se desfăşoară capitolele analitice” (Nicolae Manolescu pe coperta a patra). Mihail Vakulovski împarte poezia anilor ’80 în poezia realului (cu subcapitolele realul cotidian – Florin Iaru, Romulus Bucur, Mariana Marin, Liviu Antonesei, Ioan Moldovan, Ioan Flora, Alexandru Muşina, Mircea Cărtărescu, hiper-realul – Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea, Andrei Bodiu şi realul fabulos – Liviu Ioan Stoiciu, Virgil Mihaiu, Viorel Mureşan, Emilian Galaicu-Păun, Traian T. Coşovei), poezia textului (texistenţialistă – Gheorghe Iova şi Bogdan Ghiu şi textualirickă – Nichita Danilov, Vasile Gârneţ, Ion Bogdan Lefter, Petru Romoşan, Ion Mureşan) şi poezia psihozei – Călin Vlasie, Marta Petreu, Matei Vişniec, Daniel Pişcu, Ion Stratan, Viorel Padina, Cristian Popescu. Pentru a descrie cît mai exact categoria din care fac parte poeţii comentaţi, el inventează cuvinte cum am mai văzut doar la Paul Goma: texistenţialişti (textuarea existenţială) cînd se referă la Gheorghe Iova şi Bogdan Ghiu, textualirickă, aşa cum este percepută poezia lui Nichita Danilov, Ion Bogdan Lefter sau Ion Mureşan, floriniar…iaeriană, atunci cînd se referă la „celebra & admirabila ironie & ironizare” caracteristică lui Florin Iaru sau urmuzianismul (sau urmuzianietatea!) lui Traian T. Coşovei.
Modul în care poeţii sînt percepuţi trădează faptul că însuşi criticul este înainte de toate poet: „Poezia lui Cărtărescu e comparabilă cu stilul brazilienilor sau al portughezilor, ori, la nivel de club, al Barcelonei, care practică un fotbal artistic, cu foarte multe pase ce ameţesc nu numai adversarul, dar şi spectatorul.”, „Romulus Bucur e, pe teren, un jucător de bază şi care, deşi nu iese în evidenţă, utilitatea şi necesitatea lui sînt recunoscute, iar după meci spectatorii mai degrabă uită de golgheter decît de el.”, „Şi dacă tot tropul de bază al Martei Petreu e comparaţia, cărţile ei sînt ca un tren, vagoanele căruia comunică în permanenţă, are loc o mişcare foarte vivace.” Şi că este postmodern o relevă fragmentele de jurnal inserate în carte, cum sînt cele din capitolele dedicate lui Călin Vlasie, lui Matei Vişniec sau lui Cristian Popescu.
Pregătirea cărţii s-a făcut cu o rigoare germană, se vede că Mihail Vakulovski „ştie tot ce au scris optzeciştii, tot, tot” (acelaşi Nicolae Manolescu) şi de aceea portretul îi iese în cele mai mici detalii, cum sînt spălarea ciorapilor la Caius Dobrescu sau cumpărarea ouălor la Alexandru Muşina. Apar scheme (la Nichita Danilov, Marta Petreu) prin care demersul critic capătă valenţe matematice. Un alt aspect original îl constituie integrarea poeţilor basarabeni Emilian Galaicu-Păun şi Vasile Gârneţ, poeţi români şi de limbă română, a căror apartenenţă la literatura română nu poate fi pusă la îndoială, dar care nu a mai fost atît de clar exprimată pînă la Mihail Vakulovski.
Cartea lui Mihail Vakulovski intră în rîndul cărţilor must read despre generaţia optzecistă alături de Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă de Radu G. Ţeposu şi Flashback 1985: Începuturile „noii poezii” de Ion Bogdan Lefter. Faptul că această carte de critică literară poate fi citită ca un roman, o demonstrează proiecţia în viitor a personajelor: „Optzeciştii care, inevitabil, vor îmbătrîni, nu vor deveni nişte acrituri, ci pur şi simplu nişte bătrînei isteţi şi simpatici, vor asculta în continuare Lennon, Morrison, Metallica, Beatles, Nirvana, vor citi şi cita în continuare din Generaţia beat”. Deocamdată, aşa cum i-am văzut la (re)lansările volumelor colective Aer cu diamante şi Cinci, au rămas la fel de tineri.

Cronică apărută în Poesis internaţional nr. 6 / septembrie 2011

Interviu cu Felix Nicolau

2011-10-01T19:23:00.002+03:00

„Am 5 neveste pe care le pun la treabă. Femeile mă ajută să le fac pe toate”

Florin Hălălău: Eşti un intelectual multilateral dezvoltat. Profesor universitar, scriitor, promoter cultural. Cum reuşeşti să le faci pe toate?

Felix Nicolau: Încă de la 27 de ani am fost bigam. Nu m-au prins pentru că, pe vremea aia, acum 89 de ani, nu erau computere. Acum am 5 neveste pe care le pun la treabă. Între timp au venit computerele, autorităţile m-au dibuit ca ilegalist, dar mă lasă în pace. Sunt aşa de bătrân, încât îşi închipuie că nu le mai pot face nimic. Nici măcar la musulmani nu m-au silit să trec. Deci femeile mă ajută să le fac pe toate.

FH: Puţină lume ştie că ai debutat ca poet. Mai scrii poezie?

FN: Dacă chiar vrei să ştii, am gata un volum de poezie, pe care acum îl traduc în engleză. E un motiv ca să nu-l public. Ştiu că te îngreţoşează că încă scriu poezie, dar îţi garantez că e poezie rea şi foarte ironică. Dacă tot nu-ţi convine, ne batem după blocuri sâmbăta care vine.

FH: În care gen literar te mişti cel mai bine, cel mai liber? În proză, în critică?

FN: Cel mai bine mă mişc în proză, pentru că nu am limite. Acum, de când scriu la Academia Caţavencu, am început să mă simt bine şi în critică. Nu ştiu cât va dura euforia asta, pentru că sigur îmi va lua careva gâtul.

FH: Pe mâna femeilor, romanul pe care l-ai lansat anul trecut, îi invită pe cititori să aranjeze capitolele (capotele cum le numeşti tu) după bunul plac. A doua ediţie va ţine cont de eventualele sugestii primite în acest sens?

FN: Cu drag! Cititorul este stăpânul meu. Pentru el renunţ şi la una din alea 5 neveste. Cititorul meu e deşteptăciunea întruchipată, altfel nu văd cum m-ar putea citi. Ăsta e un citat din Cărtărescu, să nu credeţi că mă dau eu mare.

FH: Ai organizat spectacole de slam poetry. Crezi că asemenea manifestări pot avea succes şi în România?

FN: Ar putea avea succes. Şi încă mare. Eu am organizat mai mult decât slam poetry. Am făcut proiecţii, improvizaţii, creative writing etc. Şi le mulţumesc partenerilor mei direcţi: Andrei Ruse şi Marius Surleac. A fost superb, însă nu am avut susţinere financiară pentru promovare. Altfel eram acum preşedintele României.

FH: Îţi place sportul. Cît te ajută la condiţia fizică necesară răspîndirii tale pe atîtea planuri?

FN: Mă ajută enorm, mă şi dărâmă enorm. Tocmai pentru că sunt atât de răspândit, viaţa mea arată ca o cazarmă. E drept că uneori dezertez şi pierd nopţile aiurea, însă sportul e şi o sursă de inspiraţie şi o nebunie plină de libertate. Ce e alcoolul şi ţigara pentru majoritatea creatorilor, astea sunt rolele si fitnessul pentru mine.

FH: Sînt sigur că mulţi dintre cititorii romanului Tandru şi rece ar vrea să ştie ce mai fac tanti Clemanza şi tanti Mizi.

FN: Tanti Clemanza şi tanti Mizi sunt bine merci pe lumea ailaltă, unde mă aşteaptă să-mi sucească gâtu’ şi să-mi dea la gioale pentru felul în care am scris despre ele. În special tanti Clemanza are un uppercut durere! Îmi închipui ce bună e acum, când are timp să dea la sac, pentru că nu mai trebuie să facă piaţa. O să fie vai şi amar de capu’ fantomei mele.

FH: Ţi-ai dat doctoratul cu o lucrare despre Eminescu. În ce relaţii mai eşti cu clasicii?

FN: În relaţii mişto! Eu trăiesc ca un student, citesc pe rupte, deci clasicii sunt amicii mei. Propriu-zis, alea 5 neveste – rămâne între noi – sunt Hölderlin, Creangă, Dante, Cervantes şi Axl Rose. Sau te refereai la altceva?

FH: Cea mai recentă carte de cronici se numeşte Anticanonice. Îţi place să mergi pe contrasens?

FN: Nu, nu-mi place. Ador să fiu un om normal, chiar banal. De fapt, eu apăr normalitatea. Exact de asta am mereu probleme de neintegrare şi scandal. Uite şi de ce nu-mi pot permite să îmbătrânesc – m-ar cotonogi toţi umflaţii ăştia în pene automat. Idee e că sunt un om liber, fără stăpân, care n-am primit mai nimic de la statul român, aşa că nu prea pot fi strâns cu menghina. Nu mă întreba de unde...

FH: Ai un simţ al umorului foarte dezvoltat. Te-ai gîndit vreodată să scrii scenariul unui sitcom?

FN: Măi, eu ţin un curs de creative writing unde predau teoria scenariului. Am colaborat o ţâră şi cu Mediapro la scenarii. Dar n-a ieşit nimic, pentru că erau foarte conformişti. Cât despre sitcom – aş vrea să pot fi o curvă proastă, dar nu mă lasă cele 5 neveste. Însă de scenarii tot o să mă iau. Am vreo 2 mişto în lucru şi am văzut într-o budă că se dau premii mari. Era un afiş. Oriunde mă duc de acum, o să intru la budă, să văd ce concursuri mai sunt.

FH: Îţi mulţumesc.

Interviu cu Florin Dumitrescu

2011-09-25T11:52:00.004+03:00

„Mi-au trebuit treisprezece ani de frămîntări şi căutări, ca să-mi fasonez o poetică proprie şi să-mi cristalizez o conştiinţă poetică”

Florin Hălălău: Ana are mere, Gina are pere. Ce crezi că are poezia ta mai incitant?

Florin Dumitrescu: Pe cei mai mulţi îi incită muzicalitatea, acest – hai să-i zic - înveliş sonor suav şi lejer (lejer la citit, dar anevoios la compus, crede-mă). Nu am niciun resentiment: e foarte OK să fiu citit superficial, e foarte OK să am cronici axate pe stil, pe formalism retoric şi pe concetism. E foarte OK să fiu etichetat ca ăla cu sunetele, cu trilurile, păsăroiul ăla (neo)manierist. Eu sper – şi aproape ştiu – că acele triluri acţionează şi asupra unui strat mai profund al conştiinţelor. E datoria mea să încerc să cuceresc acele tărîmuri. Sînt şi unii cititori – mai puţini – pe care îi incită şi conţinuturile, ceea ce pot descoperi dincolo de acest ambalaj. Există cititori şi critici care ajung la nivelul superior; la acel „joc secund mai pur”; şi lor le mulţumesc – vorba aceea - pentru atenţie. Şi eu vorbesc despre moarte, disperare şi angoasă, fără să mă vaiet însă la tot pasul, fără să trag înjurături din primul vers: îl las pe cititor s-o facă. Cred în transfigurare şi în sublimare artistică. Asta e calea mea; nu zic că e singura cale justă şi nu polemizez cu maşscriiştii, cu personaliştii sau cu douămiiştii. Dimpotrivă, îi citesc cu plăcere şi le sînt recunoscător pentru că şi ei mă întîmpină cu deschidere şi sensibilitate.

FH: Încîntecele pe care le-ai lansat anul trecut la Bookfest au venit la 13 ani după Ana are mere. De ce publici atît de rar?

FD: Cartea din ’97 i-o datorez lui D.S. Boerescu, care m-a propus în acel an pentru Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. El mă ascultase citind în anii ’80, la Cenaclul Universitas al lui Mircea Martin. În anii ’90, DSB era fan Sarmalele Reci şi îmi tot lăuda textele. Îi sînt recunoscător pentru premiu şi pentru carte, dar am rămas apoi cu impresia că fusesem oarecum „confecţionat”, că eram un produs de marketing. Obţinusem o atenţie prea uşoară şi o glorie clar nemeritată. Ţin minte că se făceau seminarii de postmodernism şi teze pe versurile mele... Eram stîrnit întruna să fac scandal, să demolez socluri, să lansez fronde!... Dar îmi era ruşine faţă de literaţii autentici şi faţă de profesorii mei. Cîţiva ani mai tîrziu, mi-am spus dubiile lui Florin Iaru, care făcuse parte din juriu: mi-a răspuns să nu-mi fac probleme, că îmi meritam premiul. Totuşi, mi-au trebuit treisprezece ani de frămîntări şi căutări, ca să-mi fasonez o poetică proprie şi să-mi cristalizez o conştiinţă poetică.

FH: Manierismul textelor tale poetice poate şoca la 10 ani de la intrarea în secolul XXI. Cum îţi vine această haină?

FD: Eu credeam că, dimpotrivă, fac parte dintre poeţii molcomi, care nu şochează destul, într-un peisaj literar avid de stridenţe, şocuri şi „revoluţii la minut”. Eu unul mă simt confortabil în această haină manieristă (sau neomanieristă, vorba criticilor), îmi place să jonglez cu procedeele retorice şi să caut acea înţelepciune ascunsă în sunete. Îmi place să sondez acea latură a cuvintelor pe care mulţi oameni şcoliţi se grăbesc să o considere formală, superficială, goală de conţinut... Încerc să adulmec măcar în parte înţelepciunea pe care o deţineau poeţii de altădată şi la care mai acced şi azi unii maeştri, de la Brumaru şi Foarţă pînă la Bican şi Soviany.

FH: Ai debutat în volumul de grup Marfă alături de Dan Mircea Cipariu, Sorin Gherguţ, Dan Pleşa şi Bogdan O. Popescu. Este la modă reeditarea volumelor colective. Anul trecut a apărut Aer cu diamante la Humanitas, anul acesta Cinci la Tracus Arte. Cui i-a venit ideea pentru Marfă 2, apărută la 15 ani după prima?

FD: Se ştie, D.M. Cipariu este, mai mult decât un excelent promotor cultural, un adevărat vrăjitor al relaţiilor dintre scriitori şi diferite instituţii... DMC a avut ideea primului volum Marfă, din 1996, şi tot el ne-a strunit şi acum... şi i-a adus în gaşcă şi pe Robert Şerban, timişoreanul, ca şi pe Mihai Zgondoiu, un multitalent uimitor. DMC-ului îi sînt recunoscător că mă mai scoate astfel din amorţeală, precum şi lui B.O. Popescu, care, cu toată activitatea de neurolog de talie mondială, e sufletul găştii. Noi, „marfarii”, nu îndrăznim totuşi să ne comparăm prima antologie cu volumele optzeciştilor, care – se vede – rezistă în timp ca atare. Noi, ca nouăzecişti, am evoluat mult în aceşti cinsprezece ani şi am hotărît să revenim cu un volum mai acătării, de care să nu ne îndoim. O menţiune aparte merită Sorin Gherguţ, care a bubuit de la început, a fost capul nostru vidia, de care sîntem mîndri.

FH: Lucrezi în publicitate şi eşti autorul unor spoturi binecunoscute. Cine se inspiră de la cine? Poetul de la copywriter sau copywriterul de la textier?

FD: Mai mult decît spoturi, eu am la activ sloganuri, brandname-uri şi strigături comerciale. E o specializare mai grea şi – zic eu - mai respectată în branşă. Am ambiţia că mă pricep la scenarii de spoturi mai bine decît mulţi colegi copywriteri; însă am avut bafta – bună sau rea, nu ştiu - ca, încă din primii ani, să fiu apreciat pentru partea de sloganistică, naming şi retorică, ceea ce m-a canalizat într-o zonă a publicităţii mai lipsită de glorie instantanee, dar poate mai importantă din punct de vedere al efectului durabil, memorabil, de cursă lungă.
Eu unul nu amestec registrul textelor publicitare cu cel al poeziei culte. Amîndouă se alimentează din aceeaşi sursă – formarea şi perfecţionarea mea ca retor, ca meşteşugar al scrisului. Am văzut că mulţi poeţi obişnuiesc să parodieze sau să integreze ca atare în textele lor sloganuri sau formule publicitare celebre, ca într-un fel de atitudine pop-art. Eu nu pot să fac asta. M-am împrietenit cu Simona Tache (care ca poetă semnează Mădălina Tache), după ce am descoperit că scrisese un poem pornind de la sloganul meu pentru Connex Go, „Ce-i al tău e al tău”. La întâlnirile prilejuite de Institutul Francez cu poeţi francofoni, am ascultat un poem foarte dramatic, foarte vehement, al unui poet belgian care s-a lăsat de copywriting şi se răzbună acum pe lumea consumului şi a marketingului. Un fel de Beigbeder liric. Mi-a plăcut, am vibrat la el, dar mi-am dat seama că nu pot scrie aşa ceva. E drept, am unele versuri mai încărcate de ironie anticonsumeristă, dar nu practic aşa ceva în mod regulat sau programatic.

FH: Pasionaţii de muzică te ştiu ca textier al Sarmalelor Reci şi al Direcţiei 5. Cum e să scrii pe muzică?

FD: E un exerciţiu care simt că mă îmbogăţeşte şi mă perfecţionează. Dacă, în ce priveşte textele pentru Direcţia 5 şi - mai demult - Timpuri Noi, e vorba de colaborări rodnice şi pline de satisfacţii, în cazul Sarmalelor Reci e ceva mai mult şi mai important. Nu doar că le semnez exclusivitatea textelor, dar, la debutul Sarmalelor, le-am forjat o ideologie şi o poetică. Într-o vreme eram mai implicat în activitatea trupei, asistam la repetiţii şi îi însoţeam în turnee... Au fost concerte la care am cîntat pe scenă alături de ei, la bongos şi alte „percuţii mici”. Modelul meu era Andrei Oişteanu, care, deşi om de litere şi savant, a fost percuţionistul lui Mircea Florian – şi chiar unul foarte bun! Ce m-a dezvăţat a fost o păţanie din Germania: un spectator de culoare, foarte haios şi dezinhibat, a urcat pe scenă şi m-a rugat să-l las şi pe el la tobiţe. Evident, l-am lăsat: yeah man, cool etc. Ei bine, omul ăla necunoscut, urcat pe scenă ca asistentul voluntar al unui scamator, mi-a dat clasă într-un mod umilitor, lecuindu-mi definitiv veleităţile muzicale. M-am concentrat de atunci numai pe muzica din versuri, pe lucrul cu silabele, diftongii şi cantităţile vocalice. Azi, cînd sînt chemat la lecturi publice, regret că nu mi-am cultivat aptitudinile de showman, că n-am învăţat şi eu să mă acompaniez la chitară...

FH: Cititorii blogului au putut afla că Leonid Dimov este unul dintre poeţii tăi preferaţi. Ce relaţie ai cu clasicii mai vechi şi mai noi?

FD: Pe Dimov l-am descoperit prin Cărtărescu şi multă vreme l-am citit cu ochi cărtărescieni; aşa cum pe Bacovia l-am citit multă vreme prin ocheanul lui I.B. Lefter; iar pe Caragiale l-am receptat, alături de o întreagă generaţie, prin canoanele de lectură ale lui Mircea Iorgulescu (fie-i pomenită amintirea). Dar, cum un mare autor se lasă descoperit şi redescoperit, lecturile şi relecturile succesive îţi dezvăluie noi faţete, „frumuseţi şi preţuri noi”. Apropo de Arghezi: cît am rîs citind cum îl desfiinţa Eugen Ionescu (înainte să-şi franţuzească numele) în Nu, celebra carte-pamflet! Am rezonat întru totul, Arghezi pare într-adevăr vid, inconsistent şi falacios; lasă impresia de vacuitate şi de sofism, dar tocmai asta îi face măiestria... şi măreţia! Am rîs aşadar, împreună cu Ionescu, de Arghezi, după care l-am luat din nou la citit şi l-am preţuit mai mult ca înainte. Multă vreme Nichita Stănescu mă enerva, îl consideram un cabotin trist şi lumea lui poetică mi se părea sufocantă; pînă cînd mi l-a revelat Paul Miclău, marele prof de lingvistică şi semiotică (cunoscut în cercuri selecte şi ca poet). De atunci mă reapropii de Stănescu plin de o uimire nouă, nemaiîncercată. Dar poate Eminescu e cel mai bun caz de rezistenţă la tăvăleala modelor. E bine - e igienic şi util – să îi lăsăm pe tinerii cititori să-l repună în chestiune, să-l parodieze, să-l nege chiar. Acesta e punctul de plecare al unor noi lecturi, updatate, proaspete, fertile. Sînt convins că marile culturi nu sînt cele care abundă în statui şi efigii, ci acelea care permit – chiar stimulează - interpretările critice şi reconsiderările clasicilor.

FH: Te-ai gîndit să scrii o carte despre generaţia noastră, a decreţeilor? Despre copilăria cu desene animate poloneze şi cehoslovace, despre serialele poliţiste sau westernurile de sîmbătă seara?

FD: Propriu-zis, eu am fost conceput înainte să se dea celebrul decret de interzicere a avorturilor. Dar, cum imediat după naşterea mea s-a petrecut baby-boom-ul, practic am nimerit în leatul numeros al decreţeilor şi am fost asimilat cu ei peste tot: la grădiniţă, la şcoală, în armată... Mama însă a ţinut să-mi spună, de cum am fost îndeajuns de mare ca să înţeleg, că eu am fost un copil dorit, spre deosebire de mulţi copii din generaţia mea... Mi-a spus că a făcut tratament special ca să mă aibă şi că am fost un rod al dragostei şi al speranţei. Cu trecerea timpului însă, am depăşit limitarea asta personală şi am început să mă gîndesc la destinul acestor copii care au fost născuţi din directiva lui Ceauşescu şi care, peste ani, aveau să-şi omoare „tătucul”.
De ei este vorba în Vărsătorul, unul dintre primele cîntece ale Sarmalelor Reci, al cărui text l-am scris la persoana I, deci oarecum asumîndu-mi rolul de portavoce: „Sînt născut la normă, sînt născut la spor, / toată lumea spune că-s născut în Vărsător... / Nu ştiu dacă-i boală sau dacă-s un pic pervers, / însă lumea-ntreagă... mă face să vărs etc.” Un lucru de care s-au prins puţini – dar s-au prins – e că am compus acest text şi ca o referire polemică la Aquarius, celebra arie din Hair; şi că, în acest fel, stabileam o paralelă antagonică între generaţia care a făcut revoluţia din ’68 în Vest şi generaţia noastră, care a făcut revoluţia din ’89. Ei erau hippioţi, pacifişti şi visători; noi eram mai degrabă punkişti, dezabuzaţi şi anarhici. În acest cîntec Zoli chiar imită vomatul, pe muzică, în mod ingenios: e o vărsătură melodică...
Am atins subiectul decreţeilor în Primul meu job, recent lansatul volum de la Editura Art, pe care am avut privilegiul să-l coordonez. Poate că o să revin asupra temei, pe măsură ce mi se clarifică perspectiva şi mi se dezvăluie the big picture.
Totuşi, cred că tema decreţeilor nu poate evita raportul cu părinţii, care e delicat şi complex: pe de o parte, le poţi reproşa că te-au adus pe lume „la normă”, fără să te vrea, chiar fără să te iubească; dar, pe de altă parte, îi poţi compătimi pentru tinereţea aceasta dramatică, în care s-au trezit obligaţi, hăituiţi să devină părinţi. Altminteri, desenele cehoslovace sînt nemuritoare. Şi eu îmi cresc copiii cu Cîrtiţa, e la egalitate cu Tom şi Jerry.

FH: Crezi în prieteniile literare? Ajută ele la reuşita unui scriitor sau succesul este eminamente individual?

FD: Prietenii sînt vitali pentru mine. Ei mă îndeamnă, ei mă încurajează să scriu, cu ei mă consult... Nu sînt un autor foarte sigur pe sine, depind foarte mult de feedback-ul celorlalţi şi mi-e teamă că nu reuşesc să le răspund atîtor oameni dragi cu aceeaşi cordialitate, cu aceeaşi deschidere, cu aceeaşi prietenie. Nu reuşesc să ţin pasul cu cititul cărţilor lor, pe cît reuşesc ei să le citească pe ale mele. Dar sper să fie îngăduitori cu mine, că doar... îmi sînt prieteni, nu?!

FH: Îţi întreţii tonusul literar, publicînd articole în 24 FUN şi prin alte părţi. Te tentează să le aduni într-un volum de publicistică?

FD: Ştiu că Andrei Gheorghe şi Florinel Piersic şi-au antologat textele din B24FUN şi că au fost best-seller-uri. Eu am ezitat, de teamă că nu voi avea succesul lor. Într-o vreme aveam prea puţine texte... Acum sînt prea eterogene. Unele dintre ele sînt bucăţi de proză, care pot fi dezvoltate în schiţe sau povestiri. Altele sînt evocări ale Bucureştiului din copilărie şi ar putea face un volum de tip Ostalgie. Două dintre ele, despre cofetarii de altădată, le-am dezvoltat pentru un alt volum colectiv, care va apărea anul ăsta (dar despre care nu am voie să vorbesc... deocamdată).

FH: Îţi mulţumesc.

am fost să plătesc întreţinerea

2011-08-23T22:24:00.002+03:00

la cimitir
acolo e altfel
nu sînt părţi comune
ca la vii
lumină pe scări
lift
gunoi
vecinii sînt relativ liniştiţi
nu beau
nu fac scandal

doar frunze galbene tot anul
plante agăţătoare
şi vaca domnului

ce mă ai texte cu mine

2011-08-15T10:50:00.002+03:00

mă ia tare piciul
care încearcă de douăzeci
de minute
să mă convingă
că merită un ban
iar eu îi povestesc
de filantropica lui nae caranfil
şi dinică

n-am încă
dar încerc diseară
să fac unu’

poem în stil cărtărescu, despre o fată pe care acesta n-o cunoaşte

2011-08-04T19:45:00.003+03:00

te priveam
în timp ce scoteai bani de la bancomat
ştiai
că te privesc
şi ai ridicat uşor un picior
aşa cum făceau actriţele
în filmele vechi
cînd erau sărutate
am simţit atunci
că te iubesc mult de tot
atît de mult
încît galbenul înconjurător al băncii
se prefăcu
într-un imens soare
orbitor

Cîndva în Huşi

2011-07-28T00:04:00.000+03:00

M-aş muta-ntr-o zi în Huşi
De-aş avea nişte mătuşi
Cu gospodărie-acolo,
Să mă strige iarăşi Lólo,
Să mănînc ştrudel cu brînză,
De la porc, buna osînză,
Ziua în amiaza mare
Să m-adoarmă Mama Mare
Povestind de domnişoare
Cu umbrelă şi mănuşi
Ce-au trăit odată-n Huşi.

Două întîlniri literare, două biblioteci din Chişinău

2011-07-13T14:23:00.002+03:00

A fost foarte bine la cenaclul rePubLicA. Întîlnirea moderată de Moni Stănilă şi Dumitru Crudu la Biblioteca Naţională ne-a prilejuit revederea cu Silviu Tabac, Aurelia Corneţchi, Silvia Caloianu, Radmila Popovici. I-am cunoscut pe Leo Butnaru, Aurelia Borzin, Ecaterina Bargan, Ion Buzu, Alexandra, Elena Boguş, Silvia Goteanschii, Petru Molodiuc, Oleg Carp, Valerian Ciobanu. Au fost discuţii interesante, la obiect, fără încrîncenare. Victor Bucătaru a citit cîte o poezie din fiecare carte, alegerea textelor dovedindu-se inspirată. Cu Alexandru Vakulovski (absent motivat de la lansare) m-am întîlnit a doua zi la terasa Uniunii Scriitorilor şi m-am bucurat să văd că este bine şi că va ieşi curînd din spital (de data asta a avut bilet de voie). M-am simţit la Chişinău, ca de obicei, acasă şi le mulţumesc tuturor celor care au venit să ne asculte.

A doua zi, am mers la Atelierul de scriere creativă Vlad Ioviţă, organizat la Biblioteca B.P. Haşdeu. Ceea ce face Dumitru Crudu pentru tinerii aflaţi la început de drum literar este extraordinar. Majoritatea scriitorilor sînt egolatri. Puţini dintre ei au generozitatea să susţină necondiţionat şi dezinteresat nişte copii pe care să-i înveţe literatură. Dumitru Crudu a scris cot la cot cu ei şi i-a ieşit o bucată de proză foarte bună. Pot spune după lectură că este remarcabil nivelul scriiturii, dar şi al comentariilor critice de după. A lipsit de la această întîlnire Carolina Vozian, despre care Dumitru Crudu spune că este printre cele mai talentate. M-a impresionat proza scurtă a lui Ion Buzu, scriitor despre care se va vorbi cu siguranţă în viitorul apropiat.

Lansare la Chişinău

2011-07-06T19:47:00.001+03:00

Vă aştept vineri 8 iulie 2011, după-amiaza la şase şi jumătate, la cenaclul rePubLicA moderat de Moni Stănilă la Biblioteca Naţională din Chişinău, să împărţim bucuria dublei lansări de carte.

Atenţie, se închid uşile!

2011-06-30T19:50:00.002+03:00

Mai am un singur doors, Editura Blumenthal, 2011

Nu ştiu cum se face dar aproape de fiecare dată cînd iau cartea s-o mai răsfoiesc, mi se deschide la poezia Arta fugii de acasă, a lui Daniel-Silvian Petre (fost solist la Survolaj, trupă de rock din Timişoara care făcea senzaţie la începutul anilor ’90 şi care a dispărut la fel de brusc cum apăruse), cel care a alcătuit antologia de poezii patriotice Mai am un singur doors: „Adevărul e că suntem toţi nişte eroi / necunoscuţi / atît de necunoscuţi că nici noi / nu mai ştim cine sîntem / Ne cărăm mormintele-n spinare / şi tragem cu ochiu’ / la crucea de la cap / să ne-amintim cum ne cheamă”.
Antologia de la Blumenthal este atipică. Pentru că poezie patriotică s-a scris în cantităţi industriale în perioada comunistă. Poeţi mai talentaţi şi mai puţin talentaţi au umplut păduri de hîrtie cu versuri dedicate patriei şi partidului. O sinteză a acelor vremuri a făcut Eugen Negrici cu Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitaţie şi propagandă, Editura Pro, 1995. Întrebarea care se pune este cum percepem astăzi patriotismul? Se mai poate cînta ţara în 2011? Mai avem o ţară pe care s-o cîntăm? Sau la care să ne întoarcem: „plec pe pământurile / patriei mele / acolo toţi îşi trăiesc bucuria / de a nu cunoaşte / bucuria de a pierde / de-a nu fi călcat de-o / maşină de-a creşte / copii nefericiţi de a / mânca şi a nu borî / niciodată” (Alexandru Vakulovski, Patrie amputată).
Şerban Axinte vorbeşte în prefaţă despre o Românie recompusă din fragmente. Instantanee, impresii, amintiri care ne alcătuiesc identitatea: „în căutarea banilor / ne amintim de copilărie / cînd ne-mpingeam pe sub roţile dricurilor / ca să culegem monezile mici / cu care rudele / plăteau răposaţilor / fiecare pornire” (Robert Şerban, În căutarea banilor). „voi sta călare pe lupoaica mamă / săptămâni întregi vom colinda / împreună oraşul pe străzile voastre / şi n-am să vă vorbesc decât despre / puşcării despre fiii voştri infractori / şi despre ură” (Moni Stănilă, Pentru că sunt eroul local). „Patria mea e ca o dulceaţă pe mîini / cu toţii ne murdărim de ea / dăm şi pe haine / devine lipicioasă / pînă la taine” (Mihail Gălăţanu, Patria mea e ca o dulceaţă pe mîini).
Referirile la istoria recentă sau revolta la starea actuală de lucruri vorbesc despre o Românie care ne nemulţumeşte pe toţi: „După atâţia ani în slujba patriei canalul a / îmbătrânit şi el, împreună, de când ne / cunoaştem mai bine ne întoarcem / în fiecare seară acasă / la femeie şi la copii / cu pâine / şi cu buzele pline de sare” (Anca Mizumschi, Canalul Dunăre – Marea Neagră), „iubesc democraţia românească – mireasă fugită / cu darul a doua zi după nuntă căsătoria nici nu s-a / consumat spun unii pînditori pe la geamuri / microfoane cearceaful arătat mulţimii a fost mînjit cu / suc de roşii […]” (Costel Stancu, Democraţia, mon amour!), „aveam patria la mine într-o bombă cu ceas / o priveam ca un câine (care simte ceva) şi-mi venea să schelălăi / - atât a mai rămas un minut / oare cât mai era necesar ca să facem curat?” (Diana Corcan, Trebuia o igienizare secretă).
Şi ne întoarcem de unde am plecat. Şi mai plecăm o dată, poate pentru totdeauna: „toţi profesorii de limba şi literatura română din ţara noastră / s-au cărat la lucru în străinătate / Anglia Spania Germania, da’ merge şi Israel, oriunde.” (Mihail Vakulovski, A?). Uşile se închid rînd pe rînd şi rămîn undeva în urmă. Patriotismul se manifestă mai bine de la distanţă.

Gopo

2011-06-23T23:15:00.005+03:00

Cînd trecea pe stradă, toţi copiii rîdeau şi aruncau cu pietre în el. Îl strigau Gopo, pentru că forma alungită a capului său semăna izbitor cu cea a omuleţului din desenele animate. Gopo nu se juca cu nimeni niciodată. Doar trecea pe stradă, uneori cu mama lui. Nu ştiu încotro mergea şi pe unde locuia, probabil într-unul dintre Z-uri. După ce cu toţii am crescut şi nu mai stăteam atît de mult pe stradă, l-am văzut tot mai rar. L-am reîntîlnit ieri în Cişmigiu. Mergea haotic pe una dintre aleile parcului. A văzut o bancă liberă lîngă un coş de gunoi. S-a aşezat ca şi cum ar fi făcut-o întîmplător şi a privit în jur. Îl urmăream cu coada ochiului şi l-am văzut scoţînd un pahar de iaurt din care a lipăit repede ce mai rămăsese pe pereţi. Mi s-a părut că se ruşina de gestul lui, spera că nu-l văzuse nimeni, dar probabil foamea era mai tare. După această cină frugală, a aruncat paharul la loc în gunoi, s-a ridicat şi a plecat mai departe. La fel de dezordonat în mişcări. Un mers împrăştiat. N-a îmbătrînit aproape deloc. Expresia feţei lui a rămas aceeaşi. Numai că neştiindu-l nimeni, nu s-a auzit în urma lui strigătul Gopoooo şi nici n-a zburat vreo piatră spre el.

Fără judeţe, deci fără judecată

2011-06-09T22:08:00.001+03:00

Emil Boc ar fi trebuit să dea Capacitatea odată cu fiica sa. La Istorie. Ca s-o pice. Şi pînă la toamnă să pună mîna să înveţe că tradiţia judeţelor în România nu este de sorginte comunistă, ci este veche de peste 600 de ani, din 1392 de cînd avem prima atestare documentară a judeţului Vîlcea. În interbelic erau chiar 71 de judeţe, cu 30 mai multe decît acum. Şi nu se mai supăra nicio Europă. Aşa că să ne lase cu argumentul acesta mincinos pentru reîmpărţirea României în zone de influenţă a baronilor pedelişti şi pentru umplerea teşcherelei doamnei Udrea. Mîine o să ne spună că şi Senatul este o invenţie comunistă şi de aceea trebuie desfiinţat. Şi tot comuniste sunt şi spitalele prea multe. Şi asistenţa sanitară pentru care contribuim degeaba cu bani capitalişti.

Cu trenul prin Europa

2011-04-21T23:02:00.000+03:00

Ce e? Ce s-a-ntîmplat? De ce ai faţa asta? mă întreabă îngrijorată Diana. Nimic, îi răspund, doar îmi pare rău că am plecat din Lisabona. Mi-a plăcut foarte mult. Poate şi pentru că a fost prima staţie, iar eu sînt înnebunit după începuturi. Am părăsit cu mare părere de rău Portugalia, dar am fost repede cucerit de Paris. Mai greu mi-a fost la Kaliningrad, aşa cum au recunoscut aproape toţi companionii de drum. A fost ca o cădere în istorie, într-un timp pe care acum mi se pare că l-am părăsit cu secole înainte. Toate oraşele prin care am trecut, hotelurile prin care am stat, oamenii pe care i-am întîlnit, lecturile publice, toate mă făceau să îmi doresc ca drumul să nu se termine niciodată. M-am simţit bine lîngă elveţianca Corinne Desarzens, lîngă turcoaica Sezer Duru, lîngă azerul Cinghiz Abdullayev, lîngă Richard Wagner, Adrian Popescu, Andrei Bodiu, Nicolae Prelipceanu. Dar cel mai mult m-a încîntat compania celor doi prieteni de la Chişinău, Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu. Cu ajutorul lor am călătorit 7000 de kilometri de la Lisabona la Berlin, trecînd prin Madrid, Bruxelles, capitatele baltice, Sankt Petersburg, Varşovia, în doar cîteva ore. Citindu-le splendidul jurnal de călătorie, apărut în 2007 la Cartea Românească. Mulţumesc!

Centenar Emil Cioran

2011-04-07T20:48:00.003+03:00

În euforicul an 1990, cînd proaspăt înfiinţata editură Humanitas recupera marii gînditori români ai perioadei interbelice, a început seria Cioran (Gabriel Liiceanu avea să facă şi un film în mansarda de la Paris). O selecţie din volumele perioadei franceze de după război apăruse la Cartea Românească în 1988, în traducerea lui Modest Morariu, dar acum era vorba de o reeditare cvasi totală a cărţilor scrise de Emil Cioran. Prima din serie a fost Pe culmile disperării, care a luat în 1934 Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Cioran avea 23 de ani cînd a scris-o. Eu am citit-o la 24 de ani, pe cînd eram în armată, şi de atunci i-am devenit un cititor înrăit. Recunoşteam în paginile sale toate întrebările şi temerile generaţiei mele, aflate în zorii unei lumi pline de promisiuni şi care avea să ne aducă în scurt timp pe culmile disperării. Talentul scriitoricesc al lui Cioran l-a ajutat să devină cel mai de seamă stilist al literaturii franceze din timpul său şi a făcut ca succesul cărţilor sale să fie din ce în ce mai mare. Începutul la Paris a fost însă dificil. Précis de décomposition, apărut la Gallimard în 1949, a fost prima carte scrisă direct în franceză. S-au vîndut doar 20 de exemplare, dar avea să primească peste un an Premiul Rivarol, refuzat de Cioran ca şi toate celelalte. Scepticul de serviciu al lumii nu credea în instituţia mondenă a premiilor literare. Visam să ajung la Paris, în Cartierul Latin, pe rue de l’Odéon la numărul 21 şi să-l cunosc personal. Să îmi povestească despre neajunsul de a te fi născut şi despre ispita de a exista în lungi plimbări prin Jardin du Luxembourg. Cioran a plecat din această lume în iunie 1995. Mîine ar fi împlinit 100 de ani. Sper să fi obţinut mîntuirea, despre care mărturisea că dacă ar fi sigur că nu există, ar fi un om fericit.

Muzica şi versurile

2011-04-02T18:54:00.005+03:00

Florin Dumitrescu, Încîntece, Editura Vinea, 2010

Simţul umorului l-a făcut să-şi comenteze fotografia de pe coperta volumului de debut (Ana are mere, Cartea Românească, 1997) Fotografie la minut executată în parcul Cişmigiu. Florin Dumitrescu, cu 24 de ani înaintea debutului (1973). Iată că a trebuit să mai treacă alţi 13 ani pentru ca cel cunoscut în lumea internetului românesc ca textier, să revină cu o carte de poezie.
Încîntecele confirmă plăcerea lui Florin Dumitrescu de a se juca cu limba română, lucru periculos, ţinînd cont de reuşitele lui Emil Brumaru sau Şerban Foarţă. Jocurile de cuvinte îi ies însă cel puţin la fel de bine, rimele sunt încîntătoare şi au ritm muzical: „În nor de praf e soarele / În clase profesoarele / predau predau agale / ştiinţe naturale / dezvăluind gameţilor / secret secretul vieţii lor” (Cînd profa spune sex).
Florin Dumitrescu este un om de cuvînt care se joacă cu vorbele. De vină ar fi experienţa de copywriter sau cea de textier al Sarmalelor Reci, încă de la înfiinţarea trupei în 1993. Mai scump la vedere decît Dan Mircea Cipariu sau Bogdan O. Popescu, colegi în volumul colectiv Marfă, apărut în 1995, se apropie mai mult ca stil şi joc de Sorin Gherguţ, revenit şi el în prim-planul vieţii literare cu Orice. Cuvinte sau nume rimează în moduri de-a dreptul spectaculoase şi neaşteptate: Olga Bancic / bocancii, grumaze / kamikaze, monştri / nu vom şti, freş / vrej, însăminţe / fi’nţe şi aşa mai departe.
Erotismul din textele lui este la îndemîna atît a adolescenţilor timizi, care abia află deliciile dragostei fizice, cît şi a adulţilor pentru care sexul este o delicatesă: „Mort în parcul Titan, îngropat pe sub dale… / Şcolăriţe cu pulpe de marmură tandră / ameţite de salturi în iz de micsandră, / sară-n rîset şotronul pe coapsele tale.” (Mort în parc) sau „Jeleuri de limfă lingeam / zmeuri de nimfă din gem lin din geam / lingoarea-n chesea cin’ le-a prins / făcutu-n-o-a dinadins / la mijire de lună / se-mpung în lung se-mpart se-mpreună / în lat pe jumì de-nmulţit cu jumà / vişina piersica” (Jeleuri).
Alteori, comparaţiile paradoxale fac din ursul sovietic o jucărie inofensivă sau din Vladimir Ilici o tinichea cu pretenţii de far călăuzitor: „Stalin e un urs de pluş / exilat între păpuşi / în apartamentul din / bulevardul Ho Şi Min. / Pe insigne rugininde / Lenin ciocul îşi întinde / către-o zare-atît de largă, / că insigna stă să spargă.” (Stalin e un urs de pluş). Sau iată ce se poate scoate din bube, mucegaiuri şi noroi: „Tomberonu-l fată pe Apollo / Ziua-ncepe cu minuni minore / Totu-i proaspăt proaspetelor ore / zoaia-n rouă trece-atunci acolo” (Soarele răsare din pubelă).
Nu lipsesc din carte pastişele. La Mircea Cărtărescu: „Atunci acolo cu un zîmbet serafic / fix între Cina şi BCU / mi s-a arătat duduia din Daewoo / icoana aceea surîzător suferindă / ca maica Domnului atîrnată de oglindă / cînd din ochi prinse a / lăcrima / am ştiut că e EA” (Precista pe roţi). Sau la Eminescu: „Luna pe bloc umedă ca-ntr-un acvariu / orele bea ca pe întîiul salariu / Cerul pictat plînge sleit ploaie slabă / la geamul tău baby m-aştepţi fără grabă” (Luna pe bloc).
Florin Dumitrescu aruncă o privire extrem de degajată asupra lumii. Arta lui poetică este a unui om care ştie înainte de toate să se bucure: „Şi uite-aşa mă uit eu la cer / prea fericit altceva să mai cer / prea înţelept ca să plîng / şi ca să rîd prea nătîng / […] / Pentru un singur scop am fost ales / N-am pe pămînt alt interes / decît să spun ce-am aflat de la muze / Dumnezeu a creat lumea să se-amuze” (Mă uit în rai cu binoclul).
Băiatul meu de 7 ani, care de altfel a participat şi la lansarea de la Bookfest 2010, spune că în această carte ni se povesteşte cum se simt literele în cîntece. Sînt convins că se simt foarte bine.

Lectură la Watt Club 18 ianuarie 2011

2011-03-06T21:42:00.000+02:00

O întîlnire cu Nora Iuga

2011-02-27T22:34:00.003+02:00

În această după-amiază la TVR Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu au vorbit depre miracolul întîlnirii. Mi-am adus aminte de una dintre primele întîlniri cu Nora Iuga, într-un magazin din cartierul Titan. Prezenţa ei acolo mi-a inspirat un text, în care printre altele, fredona şansonete. Am avut confirmarea că nimic nu este întîmplător, aseară cînd am aflat chiar de la Nora Iuga că şansonetele îi plăceau foarte mult. I-am spus că mi-o închipuiam cîntînd ca Juliette Greco, iar ea mi-a mărturisit că a dorit dintotdeauna să îi semene. Noul volum de poezie al Norei Iuga, care stă să apară la Cartea Românească, este de altfel o declaraţie de dragoste către Franţa. O lansare la care să fie prezentă Juliette Greco ar fi un eveniment cultural pe care Nora Iuga îl merită cu prisosinţă.

Luana Zosmer

2011-02-23T22:33:00.000+02:00

Aflu de la Anni Lorei Mainka că Luana Zosmer nu mai este. Am cunoscut-o doar virtual şi i-am îndrăgit scrisul plin de vervă, inteligenţă şi umor. Cînd s-a pus problema apariţiei unei antologii de proză, la ea m-am gîndit din prima clipă. Povestirile pe care le scria erau printre cele mai vii. Se vedea experienţa ei de medic, bunătatea şi înţelegerea faţă de oameni. Mi-ar fi plăcut să o cunosc personal, cu siguranţă aş fi cîştigat un prieten. Mă uit astăzi la coperta a IV-a a cărţii şi văd că ultimii trei din listă au plecat deja în altă lume. Valentin Taşcu, George Vasilievici şi Luana Zosmer. Ultimii au fost din nou cei dintîi. Aici găsiţi două cărţi de proză în franceză (link de la Ioan Albu), iar blogul ei a rămas deschis pentru aducere aminte. Dumnezeu s-o odihnească în pace.

Marin Sorescu

2011-02-19T15:28:00.004+02:00

Marin Sorescu a împlinit astăzi 75 de ani, din care 60 pe pămînt şi 15 în cer. Este probabil cel mai complet scriitor român al secolului trecut, tradus în multe limbi şi propus, la un moment dat, la Nobel. Cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru acest scriitor mai viu decît mulţi pămînteni, este să îl citim în continuare şi să ne bucurăm de cuvintele lui.

Gânditor si cu mâinile la spate
Merg pe calea ferată,
Drumul cel mai drept
Cu putinţă.

Din spatele meu, cu viteză,
Vine un tren
Care n-a auzit nimic despre mine.

Acest tren – martor mi-e Zenon bătrânul –
Nu mă va anunge niciodată,
Pentru că eu mereu voi avea un avans
Faţă de lucrurile care nu gândesc.

Sau chiar dacă brutal
Va trece peste mine,
Întotdeauna se va găsi un om
Care să meargă în faţa lui
Plin de gânduri
Şi cu mâinile la spate.

Ca mine acum
În faţa monstrului negru
Care se apropie cu o viteză înspăimântătoare,
Şi care nu mă va ajunge
Niciodată.

(Drumul)

Poezie en detail

2011-02-13T16:21:00.002+02:00

Valeriu Mircea Popa, Bijutierul şi alte poeme care nu există, Editura UNArte, 2008

Cine a fost mai întîi? Poetul sau bijutierul? Cine îl cunoaşte de o viaţă poet, nu cred să se fi mirat aflîndu-l magician al metalelor preţioase, iar cine îl ştie bijutier, cu siguranţă că a intuit că în spatele micilor obiecte de artă se află un poet.
L-am întîlnit pentru prima dată pe Valeriu Mircea Popa la lansarea unei cărţi a Norei Iuga. La Jack pe Calea Griviţei: „şi era marfă localul acela al lui Jack / pe Calea Griviţei / cei peste 27 de ani nu aveau acces / aşa că mi-am coborât gluga peste ochi / trebuia neapărat să trec / prin coridorul acela îngust / care ducea la celălalt capăt al telefonului” (la Jack pe Calea Griviţei). L-am ascultat apoi la Club A, intervenind în discuţiile purtate la una dintre ediţiile Poeticilor Cotidianului, făcînd dovada unei foarte bune cunoaşteri a poeziei, ca insider. M-am convins de acest lucru, citind Bijutierul.
Poezia lui Valeriu Mircea Popa îţi aminteşte ce lucruri minunate se ascund în pliurile zilei şi pe lîngă care trecem de cele mai multe ori nepăsători. Cîtă fericire poate încăpea în gesturi simple: „cumpărasem împreună / din Piaţa Dorobanţilor / floricele / ridichi / şi scaunul unui bijutier / cu picioarele retezate / ne întorceam acasă / printre hohote de râs / cam asta ar fi fericirea” (lapte cu aloe) sau „între parter / şi etajul unu / balustrada blocului era tot mai roasă de şoareci / dar nouă nu ne păsa / şi câteodată făceam dragoste / alteori mâncam pâine prăjită / cu firimituri de ceai” (un calcul infinitezimal).
Fără să alunece spre o poezie minimalistă, a derizoriului, Valeriu Mircea Popa descoperă că viaţa este făcută din nimicuri şi că ne putem găsi fericirea în cele mai mici amănunte ale acesteia, apropiindu-se în acest sens de bucuriile simple relevate de Constantin Noica: „a mângâia scaunele / cu spătar înalt / aruncate de ceilalţi / pe o stradă întunecată / ca şi cum ar fi spinarea / unor vietăţi” (boabele de orez), „dar câte nu se pot face cu mâinile / cu aceleaşi mâini / poţi binecuvânta / sau ucide / răspundeam / şi toate hainele noastre erau second-hand / adică ne îmbrăcam cu trupul ce aparţinuse înainte / unui alt om” (haine second-hand), „în talcioc / pe-acolo / câteva monede vechi / purtau diferite chipuri fotografiate în profil / câteodată cu barbă / topite împreună cu o linguriţă de argint rusesc / o să-mi iasă un colier / plus şapte poate chiar nouă cercei / fără capăt” (bijutierul). Între atîtea detalii ale vieţii, moartea: „păi moartea cam doare / povesteam / atingându-le pentru ultima oară / pielea albastră / înainte de drumul printre ape / şi pe urmă se uită” (Atlantida) sau „contează doar faptul / că nu voi reveni / oricum / nu sub această înfăţişare” (Ming).
Personajele sunt dintre cele mai neaşteptate, o groapă Distrigaz, roata unui Mercedes, un chibrit Harley Com. importat de o firmă din Brăila sau enciclopedia who’s who. Alteori, personajele sunt cele care susţin discursul poemului: „da măi / mi-a ieşit teribil de bine traducerea din Rilke / încă de dimineaţă aveam un titirez / care urca de jos / şi-mi ajungea până-n gât / spunea Nora Iuga / la telefon / puţin după patru ianuarie” (conversaţia), „de fapt cea mai erogenă zonă din trup / rămâne sufletul / mărturisea Swedenborg / mortul / aprinzându-şi o ţigară” (paharul de hârtie), „poate că ne apropiem / îndepărtându-ne / bodogănea cerşetorul din Piaţa Spaniei / desprinzându-şi porumbeii / de pe tălpi” (Piaţa Spaniei).
Valeriu Mircea Popa tînjeşte după o lume dispărută, pe care o aşteaptă să se întoarcă: „prin septembrie / tencuiala de pe clădiri / pleacă spre alte ţări mai calde / aşa că s-ar cuveni să nu vorbim / o vreme / despre timpurile de acum” (pe spatele soarelui). Dacă ar fi trăit în alte timpuri, ar fi avut o prăvălie în care ar fi vîndut poezie en detail. Ar fi găsit pentru fiecare client care i-ar fi călcat pragul, cuvintele potrivite pentru a-l face să se simtă bine şi să vadă dincolo de coaja lor. Iar cei mai norocoşi ar fi primit poate o bijuterie unicat.

Invitaţie

2011-01-17T21:27:00.000+02:00

Mîine, la WATT Club, pe strada Vulturilor, colţ cu strada Traian, vă aştept la o lectură în familie, împreună cu Diana Iepure şi Cătălina Bălan.

Raşela Calalb

2011-01-09T22:29:00.004+02:00

Semna în carnetul de note, simplu, RC. Simplitatea a fost dintotdeauna o marcă a distincţiei. Doamna Calalb nu făcea excepţie. A fost profesoara mea de franceză în ciclul gimnazial. Una dintre cele mai bune profesoare pe care le-am avut în viaţa mea de elev/student. Privind în urmă la salutul cu care o întîmpinam cînd intra în clasă, Bonjour, camarade professeur!, era atît de nepotrivită adresarea cu tovarăşă unei doamne căreia comunismul nu a reuşit să-i şteargă din comportament şi înfăţişare aura aproape aristocratică. O aristocraţie a spiritului şi a bunelor maniere. Fotografia este făcută în 1981 şi am preluat-o de la Răzvan Decebal Varga, fost coleg de clasă cu care m-am reîntîlnit pe Facebook. Tot pe atunci ne-a invitat acasă la dumneaei şi ne-a servit cu tarte de fructe făcute în casă, jolies, jolies cum era şi salata de fructe cîntată de Bourvil. À bientôt, Madame!

La mulţi ani! Prosit Neujahr!

2011-01-01T22:52:00.002+02:00

Româna anapoda XXI

2010-12-01T19:33:00.003+02:00

O ştire de zilele trecute anunţa un accident în care a fost implicată o maşină care transporta deţinuţi. Aceştia au scăpat nevătămaţi în urma impactului. Nu ni s-a spus dacă au scăpat de tot nevătămaţi şi acum sunt căutaţi de poliţie. Jurnaliştii, a căror nouă limbă de lemn îşi face tot mai mult de cap, ar mai fi putut spune că deţinuţii sunt în afara oricărui pericol, aşa cum tot aud cînd este vorba despre oameni răniţi. Pînă la urmă, este chiar rentabil să fii rănit într-un accident sau într-o altercaţie. Dacă scapi cu viaţă, nu te mai pîndeşte niciun pericol, devii un soi de unbreakable (vezi fimul cu acelaşi titlu, regizat de M. Night Shyamalan). Nu o să-ţi cadă niciodată din senin o cărămidă în cap, nu o să te calce vreo maşină dacă traversezi o autostradă în oră de vîrf, şeful nu o să te concedieze orice prostie ai face, tu rămîi la toate rece. Nemuritor şi rece.

Hardton

2010-11-15T20:53:00.004+02:00

Am redescoperit rockul de cînd ascult Rock FM. Astăzi se aude în FM mult mai puţin rock şi era nevoie de un asemenea post de radio, care difuzează inclusiv rock românesc din anii de glorie ’70 şi ’80. Îmi amintesc că în perioada cînd eram licean, îmi plăcea foarte mult o trupă din Tîrgovişte, Hardton. Solista vocală, Georgeta Tudor, era tare de tot. Au apărut cu două cîntece, Destin şi Drumul vieţii, pe compilaţia Rock 7, apoi au dispărut în neant ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Povestea completă a trupei, care s-a reunit şi îşi va lansa în curînd primul album, se află pe noul site Hardton. Sper să îi pot asculta şi vedea mai des, pentru că muzica lor merită să fie promovată.

Berzei-Buzeşti

2010-11-12T19:31:00.018+02:00

Noul bulevard Uranus se va deschide cu preţul demolării mai multor case de epocă de pe calea Buzeşti şi strada Berzei. Hala Matache, unde făceam piaţa cu bunicul meu,

fostul cinema Feroviar care era vecin cu librăria de unde mi-am cumpărat primele cursuri universitare,

hotelul Marna,

atelierul de legătorie unde mi-am copertat lucrarea de diplomă,

toate acestea vor deveni amintire. Am făcut împreună cu Diana cîteva fotografii în mai 2009. Despre aceeaşi zonă aflaţi şi de la Bucureştii vechi şi noi şi Unknown Bucharest.

Horia Iovu

2010-10-24T22:37:00.001+03:00

Am aflat de curînd că decan al Facultăţii de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor, pe care cu onoare am absolvit-o în 1991 pe cînd se numea Chimie Industrială, este profesorul Horia Iovu. Am făcut parte din prima lui generaţie de studenţi, avîndu-l asistent al profesorului Vişan la Chimie Fizică. Era foarte apropiat de noi, discutam despre muzică clasică, despre literatură. Fotografia este făcută în 23 mai 1988.

Unde nu e cap, vai de stadioane

2010-10-13T20:41:00.001+03:00

Două exemple despre cum nu trebuie înţeles fotbalul şi sportul în general. Huliganii sîrbi prezenţi la Genova pentru meciul dintre Italia şi Serbia au aruncat cu torţe şi petarde în teren şi spre sectorul tifossilor italieni, arbitrul întrerupînd meciul în minutul 6 şi fluierînd apoi finalul. Nu numai că nu şi-au ajutat echipa, dar Serbia va pierde meciul cu 3-0 şi riscă excluderea din preliminarii. La Bucureşti, suporterii dinamovişti îşi amintesc în săptămîna meciului Dinamo – Steaua de incendierea peluzei stadionului Steaua din 10 mai 1997 şi au scos şi nişte tricouri speciale cu această dată. Purtătorul de cuvînt al Jandarmeriei, Marius Militaru, a declarat că dacă Dinamo vrea astfel celebrarea huliganismului, e o dovadă penibilă de neputinţă. Cînd echipa ta nu are performanţe, aniversezi ce poţi. Iar cînd adversarii cîştigă Cupa Campionilor Europeni, te încui în casă şi plîngi de ciudă. Gest preferabil pînă la urmă piromaniei.

Româna anapoda XX

2010-10-09T20:55:00.002+03:00

Genitivul este, se pare, cel mai greu caz al gramaticii. De ce să modificăm cuvintele cu sufixe, de ce să ne încurcăm inutil cînd putem spune din cauza la cumnată sau sora la cumnată? Nu contează că sună ca dracu’, aşa cum spunea un clasic în viaţă. Dacă e mai simplu, să intre în limbă! Iar cauza are de suferit şi din pricina verbului înrudit, a cauza. Nu iau medicamentul cutare, că îmi cauzează! Ce îţi cauzează? Dureri de dinţi, bătături la picioare, eczeme pe mîini, coşuri pe faţă? Mie, aceste schimonosiri permanente ale limbii române îmi cauzează mari neplăceri în zona organelor auditive.

La mulţi ani, Paul Goma!

2010-10-02T20:54:00.001+03:00

Paul Goma împlineşte astăzi 75 de ani. Să-i dea Dumnezeu sănătate şi nouă minte să-l înţelegem cum se cuvine.

Despre criză la începuturile lumii noi

2010-09-24T21:09:00.003+03:00

Ileana Mălăncioiu, Crimă şi moralitate, Editura Litera, Bucureşti, 1993:

Din criză se întrupează, de fapt, Poezia. Numai grafomanul poate să scrie oricînd şi despre orice. De aceea poetul este o fiinţă infinit mai fragilă decît crede cel care îl arată cu degetul la buletinul de ştiri printre bombe şi crime şi afaceri proaste.

Dacă poezia se face pe cont propriu în sărăcie şi în singurătate, Poetul nu trebuie tratat de persoanele oficiale ca şi cum statul român i-ar fi acordat un avans regesc iar el ar fi fugit cu sacul de aur fără să-şi fi onorat obligaţiile pe care le avea. Oricum, criza lui nu costă pe nimeni nimic în vreme ce pe el îl costă imens. Despre boala sa sufletească nu se poate vorbi aşa. Măcar fiindcă omul nu trăieşte numai cu pîine, ci şi cu Cuvîntul lui Dumnezeu şi al Poetului care se chinuie să ia totul de la-nceput pe cont propriu şi să facă lumea încă o dată şi încă o dată pînă cînd reuşeşte să-i iasă aşa cum ar trebui să fie, nu cum a ieşit (în realitate) după atîtea pierderi de vieţi omeneşti.

Româna anapoda XIX

2010-09-15T18:39:00.001+03:00

Lăudabilă iniţiativa ziarului Adevărul de a scoate pe piaţă o serie de filme cu Laurel & Hardy, cunoscuţi la noi ca Stan şi Bran. Venind în sprijinul celor care vor colecţiona cele 8 DVD-uri, primul dintre acestea a fost însoţit de o cutie. Dar ce spun eu cutie? Folosesc cuvinte arhaice, ieşite din uz, pe care nu le mai înţelege nimeni. Să vedem cum sună articolul de promovare din ziar: „Primul DVD, care cuprinde filmele „A Chump at Oxford", „Perfect Day, Bye Bye", „They Go Boom" şi „Leave'em Laughing", va fi însoţit de un box special pentru depozitarea DVD-urilor, care va fi oferit gratuit”. Sună altfel box, nu? Chiar dacă în limba română, conform DEX-ului, box înseamnă fie sportul binecunoscut, fie o armă albă, fie un tip de piele de bovine, nicidecum cutie.

HiFire

2010-09-05T19:43:00.004+03:00

Atmosfera pe hi5 poate deveni foarte uşor incendiară. Pînă la a transforma totul în scrum nu este decît un pas. Un grup de cercetători, dorind să prevină asemenea dezastre sociale, au inventat furtunul de incendiu hi5. Acesta poate fi conectat la computer prin USB şi necesită pentru instalare un spaţiu de 1 MB pătrat. În caz de nevoie spargeţi geamul. Sau fereastra, după caz.

Azi

2010-08-30T22:09:00.002+03:00

Cătălina a fost entuziasmată de Dicţionarul ideilor primite de-a gata al lui Flaubert. Şi îl aplică de multe ori familiei noastre. De exemplu, doamna X. Trebuie neapărat să ne întîlnim cu ea, ar suna definiţia din dicţionarul Cătălinei şi, Doamne, cît de bine i se potriveşte. Întîlnirea cu doamna X nu este decît unul dintre planurile pe care ni le facem săptămînă de lună şi lună de an. O să mergem la teatru, la concerte, la munte. Tot ce e mai bun stă să vină. Dar pînă să se întîmple toate aceste lucruri minunate, ne trecem timpul în lecţii de trigonometrie, rapoarte de vînzări, bugete, note de plată, supermarketuri, blocaje în trafic. Nu mai vorbesc de lista cărţilor pe care vreau să le citesc. E mîine departe şi azi prea puţin, sună un vers al lui Andrieş. Visez la un azi la capătul căruia să pot spune: Am făcut-o şi pe-asta.

Una dintre cauzele crizei

2010-06-29T21:10:00.002+03:00

Aţi observat ce mărci de maşini parchează pe locurile destinate persoanelor cu handicap? Aveţi idee cît costă un Mercedes 4x4, un Audi Q7, un BMW X5 sau un Range Rover? Oamenii ăştia au un venit lunar mai mare decît trei scări de bloc puse una peste alta. Bănuiesc că cea mai mare parte din acest venit o reprezintă indemnizaţia primită de la stat, de nu mai are guvernul Boc pe unde scoate cămaşa. Şi tocmai această indemnizaţie a rămas neschimbată, ca să se adîncească şi mai mult criza.

Constantin Hălălău

2010-06-24T18:54:00.006+03:00

Constantin Hălălău s-a născut la 11/24 iunie 1896 în satul Drăgoteşti, comuna Fîntîna Domnească (actualmente comuna Prunişor), judeţul Mehedinţi. Primele două clase primare le-a făcut la şcoala din comuna natală, iar restul la Şcoala primară nr. 2 din Turnu Severin. Studiile liceale le-a urmat la Liceul Traian din Turnu Severin, făcînd parte din prima serie de elevi care a susţinut concurs de admitere, în septembrie 1908, fiind clasificat primul din 120 de elevi admişi. A absolvit secţia reală în 1916. Pasiunea pentru limba şi literatura franceză a fost cultivată de profesorul său, George Oprescu, care peste ani a ajuns profesor universitar de Istoria Artei, membru titular al Academiei Române, autor al unei monografii despre viaţa şi opera lui Théodore Géricault. Traducerea romanului Dragostea mascată sau Nesocotinţă şi fericire al lui Balzac, realizată la 19 ani, pe cînd era elev la Turnu Severin, a fost prima în limba română, cîteva fragmente apărînd în Oglinda literară în 2006-2007.

În septembrie 1918 a dat examen de admitere la Institutul Medico-Militar din Iaşi, unde a fost clasificat primul din 126 de admişi. A început studiile medicale la Facultatea de Medicină din Iaşi şi din decembrie 1918 a trecut la Facultatea de Medicină din Bucureşti. La 1 iulie 1921 devine medic sublocotenent, iar la 1 ianuarie 1924, medic locotenent. În cursul anilor de studenţie, a făcut stagiul în Spitalul Militar Central (Regina Elisabeta) în Serviciul I Chirurgical condus de medicul colonel, apoi general, Mihail Butoianu. A terminat facultatea în iunie 1924 şi a susţinut teza de doctorat pentru titlul de doctor în medicină şi chirurgie în februarie 1928 cu lucrarea Apendicita chistică. S-a căsătorit în anul 1924 cu Ana Năstăsescu, cu care a avut doi băieţi, care au ales aceeaşi profesie: Dan-Constantin, medic primar oftalmolog şi Florin-Nicolae (tatăl meu), profesor universitar de anatomie patologică.

La 15 aprilie 1925 este avansat medic căpitan, numit medic la Şcolile de Geniu (pregătitoare şi specială). La 1 octombrie 1925 este mutat în interes de serviciu la DCS al armatei, iar la 1 aprilie 1929 la Sanatoriul pentru Ofiţeri Elena Eraclide, unde a lucrat ca medic secundar la Serviciul Chirurgical pînă la 1 octombrie 1933 cînd a fost numit Şef al Serviciului Chirurgical. La 1 ianuarie 1937 devine medic maior.

În timpul celui de-al doilea război mondial a efectuat două campanii pe frontul de est. În 1942 a fost comandantul unei ambulanţe în Crimeea, iar în 1943 comandant al unui spital de campanie, străbătînd cîmpurile de luptă pînă în Caucaz, la Krasnodar. Pentru rezultate deosebite în îngrijirea şi tratarea răniţilor, a fost decorat cu Ordinul „Regina Maria”. După război se întoarce la Spitalul Militar Central, unde intrase prin concurs la 1 octombrie 1937 ca Şef al Serviciului 2 Chirurgie. La 1 aprilie 1946 este avansat medic locotenent colonel, iar în decembrie 1948 este numit Şef al Serviciului Chirurgie la Spitalul Militar Arad. Trecut în rezervă la 10 iulie 1949, dar menţinut concentrat pînă la 1 ianuarie 1950, cînd se anulează trecerea în rezervă. Din decembrie 1949 a fost Comandant al Policlinicii Garnizoanei Bucureşti, iar din 1954 Şef al Serviciului Chirurgie pînă la 28 mai 1958, cînd este trecut definitiv în rezervă, cu gradul de colonel. S-a stins din viaţă la 14 iulie 1988, la vîrsta de 92 de ani.

Iliescu şi minerii. Sfîrşitul iluziilor

2010-06-15T17:15:00.001+03:00

În data de 14 iunie 1990 aveam examen. Eram student la Chimie Industrială, în vechiul sediu al Politehnicii, inaugurat în 1886 şi situat în strada Polizu. Dacă minerii ştiau că lîngă Gara de Nord sunt studenţi tocmai buni de bătut, probabil că ar fi devastat facultatea. Aşa, s-au dus la Universitate, ghidaţi de oamenii puterii de atunci şi de azi. Tata m-a dus cu maşina şi ca să ocolim centrul (ştiam de la TVR de violenţele din centru), am luat-o pe departe, pe la Casa Scînteii. Minerii erau însă şi pe-acolo. Nu ne-au oprit, nu am mîncat bătaie pentru că tata avea ochelari şi eu părul mare, dar imaginea lor mi-a rămas. Ca şi a femeilor bucureştene care aplaudau de pe margine. Pînă atunci, nu vedeam în FSN şi Ion Iliescu un pericol pentru democraţie. Iluziile mele au durat aproape 6 luni. Colegii de facultate mai realişti decît mine s-au trezit mai devreme. Eu credeam că oricine ar fi venit la putere în locul lui Ceauşescu, nu putea fi decît bun. Ion Iliescu m-a ajutat să deschid ochii. A fost o lovitură primită în moalele capului care m-a vindecat atunci de toate iluziile revoluţiei. În toamna aceluiaşi an, Grupul de Dialog Social în colaborare cu APADOR-CH, a editat un raport asupra evenimentelor din iunie 1990. Justiţia, însă, nu a făcut lumină pînă acum şi nici nu va face vreodată. Ion Iliescu lansează cărţi şi sfidează pe toată lumea, în timp ce morţii neidentificaţi de la cimitirul Străuleşti aşteaptă în van să li se facă dreptate. Mărturii ale victimelor, confesiuni ale minerilor, precum şi alte poveşti cutremurătoare, găsiţi pe blogul Simonei Tache.

Efectele crizei

2010-06-04T21:31:00.002+03:00

Multora dintre bugetari le vine să se urce pe pereţi din cauza măsurilor anti-criză luate de administraţia centrală. Însă în unele instituţii ale statului, pînă şi acest lucru le este interzis funcţionarilor publici. Păi cum să se caţere ei pe pereţi, dacă nu au voie să-şi folosească picioarele pentru asta? Curată discriminare, atîta timp cît pentru a hotărî scăderea salariilor şi a pensiilor, picioarele au fost folosite la greu.

Ziua României

2010-05-09T19:19:00.003+03:00

Mai multe aici

Polonia mea

2010-04-26T18:22:00.002+03:00

Mama este născută în Cernăuţi. Originea multietnică era ceva obişnuit în Bucovina, provincie aflată la graniţe de imperii. Bunica bunicului meu, care a murit foarte tînără, era poloneză. La fel, bunica mamei, Parascheva Teresia Laskiewicz. A rămas văduvă în 1914, la 38 de ani, avînd patru copii. Bunica mea, Michalina (Lily), Elisabeth, Ştefania, stabilită în Bucureşti din 1937 în urma căsătoriei cu Vasile Paraschivescu şi Adolf, singurul băiat. Drama pe care o trăieşte ciclic poporul polonez nu a ocolit nici familia Laskiewicz. Elisabeth avea să moară în 1919 la Hamburg, împreună cu copilul pe care abia îl născuse. Adolf a plecat pe front în 1940 şi nimeni nu a mai ştiut nimic despre el, străbunica mea murind în 1958 cu rana neînchisă că şi-a pierdut fiul. În anii ’70, Ştefi primeşte o scrisoare din Varşovia, de la Adolf care se stabilise acolo după terminarea războiului. Bucuria a fost imensă. Stabilesc să se întîlnească la Bucureşti. Înainte de plecare, Adolf se vaccinează împotriva variolei (în România apăruseră atunci cîteva cazuri), face o complicaţie şi moare înainte să-şi mai revadă surorile pe care le regăsise după 30 de ani. Fotografia este făcută la 1 ianuarie 1923 la Foto Riviera din Cernăuţi. De la stînga la dreapta Ştefi (20 de ani), Teresia (46 de ani) şi Lily (21 de ani).

O campanie cu suflet

2010-04-24T14:43:00.005+03:00

În socialism se spunea Reclama e sufletul comerţului. Cu completarea iar comerţul sufletu’. Cam aşa şi cu politica.

Doamnele care se întrec mîine pentru un loc în Parlament, într-un colegiu electoral din sectorul 4, au pus mult suflet pentru a cîştiga simpatia alegătorilor.

Inclusiv lîngă City Mall, care este sufletul oraşului.

Biletul norocos îl va trage fie Liliana Mincă, fostă şefă a Loteriei, fie Teo cea cu nume de siglă de partid. Rămîne de văzut care dintre ele îşi va trage sufletul în fotoliul de deputat.

Orice asemănare cu echipa de acum 20 de ani este pur întîmplătoare

2010-04-19T18:07:00.000+03:00

Pe 19 aprilie 1989, Steaua termina la egalitate, 1-1, returul de la Istanbul cu Galatasaray şi se califica cu scorul general de 5-1 în finala Cupei Campionilor Europeni. Ieri, o echipă care poartă întîmplător acelaşi nume a pierdut cu 1-5 meciul din Giuleşti cu Rapid. Ilie Dumitrescu, autor a două goluri în dubla cu turcii, comentează obosit la Digi Sport rezultatul. Cristi Tănase suspină după bomba sexy.

Asociaţia Foştilor Refugiaţi AFOR 1940-1947

2010-04-14T20:13:00.003+03:00

Pînă la data de 15 mai aveţi posibilitatea să redirecţionaţi 2% din impozitul pe 2009 către organizaţii nonprofit. Vă recomand Asociaţia Foştilor Refugiaţi AFOR 1940-1947, care se constituie ca o organizaţie cuprinzând pe foştii refugiaţi din toate teritoriile României ocupate în 1940 şi 1944, adică nordul Transilvaniei, Basarabia, nordul Bucovinei, Herţa, Cadrilater, precum şi pe foştii refugiaţi din nordul Moldovei (detalii aici). În acest an, asociaţia îşi propune organizarea mai multor manifestări care să comemoreze împlinirea a 70 de ani de la marele refugiu românesc. Pentru toţi cei care doresc să sprijine acest demers o pot face completînd formularul alăturat şi trimiţîndu-l, împreună cu o copie a fişei fiscale primite de la angajator, administraţiei financiare de pe raza teritorială, printr-o scrisoare recomandată sau direct prin depunere la registratură. Codul de identificare fiscală este 25340180, iar contul RO88 BREL 0002 0002 5079 0100 deschis la Libra Bank. Vă mulţumesc!

Kondolencje

2010-04-10T17:15:00.001+03:00

Româna anapoda XVIII

2010-04-01T00:47:00.001+03:00

Şansa este ceva pozitiv. Venind din franţuzescul chance care înseamnă noroc, nici nu s-ar putea altfel. Vorbim de şanse egale pentru toţi, şanse de a rămîne în viaţă pentru supravieţuitorii unui accident, şanse de reuşită la un examen. În meteorologie, există şanse să iasă soarele după mai multe zile mohorîte sau şanse de ploaie după o perioadă de secetă. Cînd îi aud însă pe prezentatorii TV vorbind că nu sînt şanse de ploaie în regiuni lovite de inundaţii, este ca şi cum s-ar spune că există şanse de avalanşe la munte sau şanse de uragan în Caraibe. Pentru cei loviţi de calamităţi naturale, şansele de ploaie ar echivala cu reducerea şanselor de supravieţuire. În acest caz, folosirea cuvîntului probabilităţi le-ar lăsa măcar impresia că nu sînt luaţi peste picior.

27 martie

2010-03-27T18:01:00.002+02:00

Cum se face Guvernul de cacao

2010-03-21T22:56:00.001+02:00

Pentru curioşii care se întreabă cu ce se mai ocupă Guvernul Boc, iată şi răspunsul: ciocolată cu cremă de mentă. Obţinută prin frecare, bineînţeles.

Enel faţă cu revoluţia industrială

2010-03-14T18:15:00.006+02:00

Este posibil ca un consumator casnic de energie electrică să consume în 15 zile 4.677 kWh? Vorbesc de un consumator casnic care nu are o fabrică pe balcon. Şi care în cele 15 zile anterioare şi în cele 15 zile ulterioare a consumat mai puţin de 100 kWh. Celor de la Enel Energie Muntenia nu li s-a părut suspect şi au emis această factură aberantă. Pot da vina pe o eroare de calculator, dar bănuiesc că oamenii care tipăresc facturile ar fi trebuit să-şi dea seama de greşeală. Pot da vina de asemenea pe schimbarea contorului, pe greaua moştenire de la RENEL sau pe orice alt motiv. Adevărul este că Enel nu se află alături de tine, aşa cum se laudă în partea de jos a facturii, ci alături de realitate, de logică şi de bun simţ. Nu şi-au cerut scuze pentru stresul pe care l-au provocat trimiţînd o factură de 1.938 de lei. Cît despre opririle permanente ale curentului electric, acestea sunt cauzate de numeroşii industriaşi ascunşi prin blocuri, care supraîncarcă reţeaua. Şi care apoi contestă facturile. Ce tupeu!

Proclamaţia de la Timişoara

2010-03-11T22:20:00.002+02:00

La aproape 3 luni de la căderea lui Ceauşescu, pe 11 martie 1990, a apărut, şi tot la Timişoara, primul document cu adevărat important al Revoluţiei. Chiar dacă punctul 8 cu privire la lustraţie nu a fost aplicat niciodată (din cauza F.S.N.-ului şi a lui Ion Iliescu), momentul a avut o importanţă foarte mare. Marius Mioc şi Dorin Tudoran explică pe larg acest lucru.

Caţavencu înainte şi după Academie

2010-03-07T15:50:00.001+02:00

Am citit Caţavencu cu regularitate pînă acum 3 ani. De cînd nu mai este tata cu care să comentez articolele, nu am mai luat revista decît ocazional. Şi numărul din 7 martie 2007 a rămas necitit pînă astăzi. În 1990, cînd apariţiile de ziare şi reviste noi se ţineau lanţ şi lumea făcea cozi la chioşcuri ca să le cumpere, a apărut Caţavencu din iniţiativa a trei tineri ingineri: Liviu Mihaiu, Sorin Vulpe şi Doru Buşcu. Citez din istoria oficială a Academiei Caţavencu din primul ei almanah, apărut în 1995: Ceilalţi au venit, unul cîte unul, unde le era locul. Nu mai scriseseră nici unul nimic în afară de jurnale de pubertate, formulare de CEC sau bileţele în uşă. Inginerii erau ingineri, Mardale era sticlar cu facultate, Toma, psiholog la aviatori, doar Morar ce mai făcuse niscai scrieri în dulcele stil clasic. Anii ’90 şi ’91 au însemnat ani buni pentru Caţavenci, apărînd pe piaţă şi al doilea săptămînal, Caţavencu Internaţional. Tot atunci îmi amintesc că a apărut prima schismă, o parte din redactori (printre ei, Mihai Antonescu) plecînd să facă o altă revistă, Ceauşescul, care n-a avut decît cîteva apariţii. Au mai plecat de-a lungul anilor Th. Denis Dinulescu, Emil Berdeli, Nae Şovu, Felix Anton Rizea (Dumnezeu să-l ierte), Ioan Viştea. Apoi, în toamna lui 1991, grosul redacţiei înfiinţează Academia Caţavencu, cu Mircea Dinescu în frunte. Plecarea lui Dinescu din 2000 şi asocierea cu Vîntu de acum cîţiva ani n-au modificat spiritul Caţavencu de la începuturi. Aşa că nu ştiu cum va fi evoluţia revistei după cea de-a treia schismă de zilele trecute. Citez din nou din istoria oficială a Academiei Caţavencu: Caţavencu a devenit un fenomen. Care, ca orice fenomen, se va duce dracului într-o zi. Însă ziua aceea o vom ţine cît mai departe de noi şi de voi.

Primul meu cutremur

2010-03-04T19:20:00.001+02:00

4 martie 1977. Vineri seara. Eram cu părinţii în bucătărie cînd a început. Nu mai ştiu care dintre ei a strigat Cutremur şi cum am ajuns sub tocul uşii de la intrare. Locuiam la etajul 9 şi îmi amintesc frînturi de imagini cu casele de pe partea cealaltă a străzii apropiindu-se de noi, amestecîndu-se cu mâncarea aruncată din frigider şi cu ţipetele venite din toate părţile. Era o spaimă nedefinită, pentru că nu împlinisem 10 ani şi moartea era încă o necunoscută. Nu ştiu cît a durat, ştiu doar că mi-am înfipt unghiile atît de tare în coapsele tatei, încît i-am dat sîngele.

Româna anapoda XVII

2010-03-03T20:18:00.001+02:00

Deşi se trag din daci, care aşa cum am învăţat la istorie erau cei mai viteji dintre traci, românii devin foarte fricoşi cînd vine vorba de exprimarea în limba maternă. De teamă să nu facă o cacofonie, adaugă complet aiurea conjuncţia şi. Dacă vrei să eviţi o exprimare de tipul ca consilier, poţi spune în calitate de consilier, dar în nici un caz ca şi consilier. Nu mai vorbesc că am auzit formulări gen ca şi participant, care ies din orice logică. Cu alte cuvinte, mai bine o cacofonie sănătoasă, decît o exprimare găunoasă.

Una dintre ultimele zile ale casei de la numărul 38 de pe strada Maria Rosetti

2010-02-26T22:23:00.003+02:00

A scris Radu Oltean pe blogul său despre crima din strada Maria Rosetti. Am fotografiat şi eu astăzi cît a mai rămas din casă.

chişinău cu sufletul la gură

2010-02-21T15:08:00.002+02:00

alerg prin oraşul ăsta cu străzi tăiate drept
imitaţie de graniţe africane sau nord-americane
să poată circula tancurile în voie îmi spuneai
31 august bucureşti kogălniceanu
cozile născute dimineaţa la cinci
în faţa departamentului de tehnologii informaţionale
studioul silviei din clădirea ulim-ului
întîlnirea de la casa diamant
radmila purtînd bantik la şcoală
visele lui andrei gamarţ înrămate în gardul bunicii
şi expuse apoi la sala brîncuşi
procesul lui kafka ju(de)cat la teatrul naţional
librăria din hol

alerg prin oraşul care mă asaltează cu accentele lui ruseşti
puşkin şciusev чистая линия
veteranii sovietici depun coroane de flori la statuia lui lenin
supravieţuitorii moldoveni de la cernobîl
la ştefan cel mare
sala cu orgă construită pentru fata lui bodiul
retransmite în rutiere muzica moscovei
paznicul patriot de la parcarea din telecentru
mă întreabă de românia mare
şi nu primeşte decît cinci lei moldoveneşti
neconvertibili

alerg prin oraşul unde zebrele nu sînt animale ocrotite
şi pietonii traversează strada
ca la ruleta rusească
непогода

Copii bolnavi într-o ţară pe moarte

2010-02-19T23:10:00.000+02:00

Am auzit astăzi la Europa FM că importatorii de medicamente nu mai vor să aducă citostaticele necesare copiilor bolnavi de cancer pe motiv că afacerea nu este rentabilă. În România sînt 5.000 de copii suferinzi de această boală. Costul total al tratamentului ar însemna 60.000 de euro pe an. Nu poate da statul român aceşti bani? Chiar nu mai au nici un Dumnezeu cei ajunşi în funcţii de decizie? Se plătesc sume imense regilor asfaltului şi drumurile arată mai rău decît după război, se alocă bani pentru tot felul de sărbători insignifiante, dar aducătoare de voturi în campaniile electorale, se cheltuiesc bani publici pentru reclame turistice pe CNN, dar pînă şi turiştii români preferă Bulgaria. Şi nu avem 60.000 de euro pentru copiii bolnavi de cancer? Există Asociaţia P.A.V.E.L. (Primind Ajutor, Viaţa Este Luminoasă). Oamenii de acolo fac lucruri extraordinare, dar fără implicarea autorităţilor care să susţină financiar tratamentele medicale, este foarte greu. Iustin Panţa spunea într-un cuvînt înainte al unei cărţi de poezie: Diavolul nu este rău, este nesimţit. Aşa şi cu statul român. Care va muri de nesimţirea care i-a cuprins ca un cancer întregul corp de funcţionari.

Ion Lazu în revista Memoria

2010-02-15T23:45:00.001+02:00

În cel mai recent număr (dublu) al revistei Memoria, scriitorul Ion Lazu face un lucru mai rar întîlnit breslei căreia îi aparţine. A iniţiat ridicarea unui monument în amintirea scriitorilor încarceraţi sub regimul comunist. Nu este uşor. Scriitorii sînt împărţiţi şi după moartea lor. Grupurile sînt transcendente morţii. În plus, criza a fost motivul perfect pentru ca această iniţiativă lăudabilă să fie îngropată în faşă. Articolul domnului Lazu reprezintă o trecere în revistă a scriitorilor care nu au acceptat să se alinieze directivelor noului regim comunist. Unii au plătit cu viaţa, alţii cu tinereţea. Astăzi plătesc pentru criză. Din fericire, altă idee a lui Ion Lazu a fost pusă în practică, plăci memoriale pentru marii scriitori dispăruţi. E de sperat că tenacitatea scriitorului va învinge invidia confraţilor şi nepăsarea autorităţilor şi acest monument va deveni realitate.

Brăila

2010-02-14T18:49:00.010+02:00

În cursul anului trecut am făcut mai multe drumuri la Brăila şi am avut astfel ocazia să văd aproape toate punctele importante ale oraşului. Brăila are o stradă pietonală care merge pînă în Piaţa Traian, la Teatrul Maria Filotti şi care adună laolaltă clădiri mai vechi şi mai noi, restaurate sau în paragină. Casa în care s-a născut Ana Aslan,

Biserica Sf. Nicolae,

Hotelul Pescăruş,

clădirea superbă a Teatrului Maria Filotti,

statuia lui Traian şi ceasul din 1909 aflate în grădina publică din Piaţa Traian,

Biserica Sf. Mihai şi Gavril care a fost iniţial moschee şi care este una dintre puţinele biserici fără turlă din România,

Biserica Greacă,

faleza Dunării.

Îmi mai rămîn de descoperit casele memoriale ale lui Panait Istrati şi Nae Ionescu, sînt sigur doar de existenţa primeia.

Româna anapoda XVI

2010-02-08T18:48:00.002+02:00

Îmi place de Vito. Danny de Vito. Nu ştiu dacă are origini aristocrate, dar este un actor foarte bun. Îmi mai place Willis. Bruce Willis. Tot foarte bun. Dar nu pot spune îmi place de Willis, pentru că nu am date despre arborele lui genealogic şi nici el nu şi-a adăugat înaintea numelui particula cu pricina. Conului Alecu Paleologu îi plăcea mult de Montagne. Îi mai plăcea şi Sadoveanu, despre care a scris o carte. Cu siguranţă nu l-ai fi putut auzi că îi place de Sadoveanu. Aşa cum lui Alexandru Andrieş îi place Tamara, nu de Tamara. Aşa că îi sfătuiesc pe băieţii care vor să agaţe vreo fată cu magicele cuvinte îmi place de tine, să scrie mai bine o manea. Pe care s-o cînte de Vito. Adi de Vito. Sau de Minune. Sau cum l-o mai chema.

featuring eric clapton

2010-01-30T07:52:00.000+02:00

criminalul în serie
mă mai are doar pe mine pe listă
îl văd în blocul de vizavi
cum îşi curăţă seară de seară
arma
stă în faţa oglinzii
îşi rimelează îndelung genele
îşi acoperă cu pudră
urmele prafului de puşcă
probează una după alta
rochiile de bal
vom fi cea mai frumoasă pereche
în seara aceasta

she puts on her make up
and brushes her long blonde hair

îmi apare mai întîi pe piele
ca o iritaţie
apoi îşi marchează teritoriul
cu pînză fină de păianjen
mă aşteaptă
fiecare mişcare pe care o face
este doar pentru mine
imaginea se suprapune perfect
peste conturul trupului meu obosit
mi se face brusc frică

and then she asks me “Do I look all right?”
and I say “Yes, you look wonderful tonight”

Iubirea e pe 14 februarie, lansarea pe 28 ianuarie

2010-01-18T19:53:00.004+02:00

Alcătuirea unei antologii nu e lucru uşor. O ştiu din proprie experienţă. Pe deasupra, implică şi riscuri. Se pot strica prietenii şi apar de peste tot oameni supăraţi că nu au fost selectaţi. Rămîne însă satisfacţia pe care o ai cînd vezi cartea tipărită. Andrei Ruse şi Răzvan Ţupa ne invită joi 28 ianuarie 2010, seara la şapte în Otherside, pe Brezoianu 4, să ne bucurăm împreună de apariţia antologiei de poeme de dragoste Iubirea e pe 14 februarie. 56 de poeţi din toate generaţiile cu 56 de texte pentru toate gusturile. Vă aştept!

Româna anapoda XV

2010-01-03T09:44:00.001+02:00

Atunci cînd spui în jur de şi nu ai motive serioase să scrii primele două cuvinte împreună, aproximezi, rotunjeşti. În tribune sînt în jur de 10.000 de spectatori care înjură. La reuniunea de la Bucureşti şi-au anunţat participarea în jur de 50 de şefi de stat şi de guvern. Nu ştim sigur cîţi vor veni, dar putem aproxima la 50, număr rotund. Însă putem fi şi extrem de precişi. În prima zi a anului, au fost şapte cazuri de toxinfecţie alimentară la spitalul din oraşul X. Nu în jur de şapte, că am fi spus şase sau opt. Nu e ruşinos să fim exacţi. Chiar dacă zece e un număr rotund, nu vom spune că avem în jur de zece degete la mîini.

La mulţi ani! Prosit Neujahr!

2010-01-01T23:03:00.000+02:00

Happy-end, but sad beginning

2009-12-30T23:13:00.004+02:00

Una dintre lecturile mele preferate la sfîrşitul anului este Almanahul Academiei Caţavencu. Tocmai terminasem Ghidul călătoriilor de iarnă, scos de aceiaşi academicieni şi m-am apucat gospodăreşte de almanahul 2010. Aflasem de la Mugur Grosu că este unul dintre cei care au scris pentru această ediţie şi astfel aveam un motiv în plus să-l citesc repede. Trebuie să fac aici o paranteză şi să spun că sînt un cititor de Caţavencu din 1990. Primul număr al Academiei Caţavencu, apărut în toamna lui 1991, l-am cumpărat în Cîmpulung unde făceam armata. În ’95 apărea primul almanah şi de atunci nu am ratat niciunul. Am o colecţie de paisprezece (cincisprezece cu cel mai nou) almanahuri, un ghid electoral, un special de top şi două ghiduri de călătorii. Plus benzile desenate. Revenind la ediţia 2010, ajung la textul lui Bogdan Asaftei şi deşi în josul paginii 32, la sfîrşitul textului scrie negru pe alb Cortina, pagina 33 continuă ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Aflînd de interesul meu pentru textul lui Mugur, tipografii şi-au zis să-mi facă o surpriză şi să mi-l aducă mai repede. Atît de repede, încît povestirea şi-a pierdut începutul. Şi nu e de mirare, ţinînd cont de faptul că pagina cu pricina nu era 33, ci 49! Dau fuga la cuprins şi aflu cu durere că tocmai îi ratasem pe Florin Iaru, Alin Ionescu sau Simona Tache. Acum ce să fac? Cum mă pot bucura la sfîrşitul almanahului dacă nu ştiu cum începe? Aşa că dau un anunţ de mică publicitate: schimb almanah incomplet şi citit pînă la pagina 32 cu almanah complet pe care să-l citesc de la pagina 33 încolo.

23 decembrie 1989

2009-12-23T23:00:00.002+02:00

Primul birou în care am intrat a fost sediul organizaţiei de bază. Am aruncat pe jos colecţia Munca de partid şi am călcat-o în picioare. Am luat un steag, am decupat stema şi mi l-am pus ca pe un poncho. Aşa am plecat împreună cu Tănţica de la Chimic, Lulu de la Electrofizic şi Sanda de la Metrologie. La o alimentară de la Granitul am cumpărat pîine şi salam pentru soldaţii care apărau Televiziunea. În tramvai fluturam pe geam steagul şi făceam semnul victoriei unor oameni necunoscuţi care îmi răspundeau cu acelaşi entuziasm. Nu mai văzusem atîta bucurie pe străzile Bucureştiului niciodată. Am coborît la Perla şi am pornit pe Dorobanţi spre TVR. Cît a durat drumul am tot rupt bucăţi din steag pentru că oamenii pe care îi întîlneam doreau să-şi pună brasarde tricolore. Ultima bucată mi-am pus-o eu pe braţ. Dintr-un camion se împărţeau primele exemplare libere din România liberă. În Piaţa Dorobanţi, un tanc. Soldaţii ne-au împiedicat să mai înaintăm, aşa că fetele le-au dat lor salamul şi pîinea. Mă întîlnesc cu Dinulescu, asistentul de la Ceramică. Am rămas în piaţă cu convingerea că nu vom reuşi decît împreună, aşa cum avea să spună peste un an Alianţa Civică. Pornim înapoi spre Ştefan cel Mare şi auzim rafale de automat dinspre Liceul Caragiale. Ne refugiem în scara unui bloc şi scena se repetă de cîteva ori pînă cînd coborîm în staţia de metrou. Anul care a urmat avea să îmi producă foarte multe deziluzii, dar ceea ce am trăit în zilele lui decembrie ’89 îmi dă convingerea că am luat parte la o revoluţie adevărată.

22 decembrie 1989

2009-12-22T23:36:00.002+02:00

În autobuzul 100 un coleg de la Metrologie ne spunea despre morţii din noaptea trecută şi nimeni nu avea curajul să i se alăture. Am mers într-o tăcere asurzitoare, de parcă acel om nu exista. Pentru a nu ne ralia celor care treceau pe stradă dinspre Fabrica de Oxigen, maistrul B. striga la noi să băgăm înapoi capul la cutie. Veniţi cu noi auzeam de la fereastra laboratorului chimic, dar foarte puţini le-au răspuns chemării. Ne-au dat drumul acasă pe la 11. În drum am trecut pe la Poşta Titan şi am luat România liberă şi Săptămîna. Nu mă gîndeam atunci că sînt ultimele ziare ale epocii Ceauşescu. Cînd am ajuns în holul blocului, l-am auzit pe Niki depre apariţia lui Dinescu şi a lui Caramitru la televizor. Am urcat într-un suflet. La radio vorbea Ana Blandiana. Am plîns atunci mult. Aveam doar 22 de ani trăisem pînă atunci sub tabloul tutelar al lui Ceauşescu. Nu credeam că este posibil altfel. Nu speram să pot scăpa şi nu îmi imaginam cum ar fi viaţa fără Ceauşescu. Plîngeam eliberat de frică, ca un deţinut născut în închisoare şi care vedea pentru prima dată lumina de afară.

21 decembrie 1989

2009-12-21T21:09:00.001+02:00

Dimineaţa cînd am plecat de-acasă i-am spus mamei că se va întîmpla ceva foarte important pentru România şi că eu voi lua parte la acel eveniment istoric. La fabrică, am fost anunţaţi că vom merge la un miting în Piaţa Palatului. Am fost urcaţi în autobuze şi l-am auzit pe A. acuzînd studenţii de tulburările din ţară şi arătînd spre mine. Am nimerit lîngă Vali, în dreptul străzii Ministerului, de unde nu vedeam nimic, dar auzeam totul la megafoane. Ceauşescu îşi începuse discursul şi după primele minute i-am spus lui Vali că mi-e silă. M-am uitat la ceas. Era 12 şi 31 de minute. La scurt timp s-a auzit o explozie şi apoi lumea a încept să ţipe. Am fost printre primii care au luat-o la fugă, de teamă să nu fim călcaţi în picioare de mulţimea care venea alergînd în dezordine spre noi. Prin nu ştiu ce noroc, am nimerit o poartă deschisă şi ne-am pomenit în Magheru, unde viaţa îşi urma cursul normal. Alergam şi le răspundeam celor care ne întrebau, că nu ştim nimic. În Piaţa Cosmonauţilor locuia unchiul lui Vali, Florin. Nu ne-am oprit din alergare pînă nu ne-am văzut în casă. Stupoare! Ceauşescu îşi continua discursul televizat de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Am stat acolo pînă după-amiază şi cînd ne pregăteam de plecare, am auzit din stradă primele scandări Jos Ceauşescu! Am luat-o pe jos pînă pe Ştefan cel Mare la staţia de metrou şi de acolo spre casele noastre. La Europa Liberă se vorbea numai despre mitingul eşuat al lui Ceauşescu.

Vreau să aduc istoria acasă

2009-12-18T20:19:00.006+02:00

Am crescut cu Europa Liberă. Cu Neculai Constantin-Munteanu, Monica Lovinescu, Ioana Măgură-Bernard. Actualitatea românească de la 7 seara era emisiunea mea preferată şi iubeam fragmentul din Poema Română a lui Enescu care îl preceda pe NC Munteanu. Acolo am aflat despre preotul polonez Jerzy Popiełuszko, omorît în 1984 de poliţia politică a lui Jaruzelski, despre rezistenţa Doinei Cornea, acolo am ascultat poeziile cenzurate ale Marianei Marin şi ale lui Mircea Dinescu şi tot la Europa Liberă am aflat depre ceea ce se întîmpla acum 20 de ani la Timişoara. Pentru toate acestea susţin demersul de aducere în România a arhivei de emisiuni. Fiţi şi voi printre cei 100.000 de români care îşi aduc istoria acasă. Detalii aici, unde scala este identică cu cea a vechiului meu aparat de radio Illmenau.

Să ne aducem aminte de FSN

2009-12-01T19:49:00.003+02:00

În martie 1991 am scris pentru liniştirea psihicului meu un text intitulat Agonia speranţei. Despre mizeria umană ieşită la suprafaţă în primii ani de după Revoluţie, mizerie cultivată cu grijă de cam aceiaşi oameni aflaţi şi acum în fruntea bucatelor din România. Duminică vom avea din nou de ales între doi oameni născuţi de FSN, pepinieră nesfîrşită de cadre. Filmul, vă rog!

Ceea ce ne-a ajutat să supravieţuim în timpul lui Ceauşescu a fost speranţa. Speranţa că vom ieşi odată şi-odată din răul din jurul nostru, că vom putea iarăşi respira aerul curat al frumuseţii umane, că vom ieşi la lumina de care fuseserăm ascunşi 45 de ani. Astăzi, cînd speranţa ne-a fost atît de amar înşelată, cînd mirosul urît al răului ne invadează din nou cu o şi mai mare virulenţă, riscăm să devenim nişte resemnaţi. Încet, încet, liniştea promisă de actuala putere în campania electorală ne cuprinde pe toţi, imobilizîndu-ne într-o mare de supuşi. În acest climat de linişte, structurile comuniste se pot reaşeza pe locurile de unde fuseseră, cel puţin aparent, mişcate. Revoluţia din Decembrie (evenimentele, cum le numesc cei pe care revoluţia i-a deranjat cel mai mult, adică nomenclatura comunistă) nu a reuşit să schimbe un sistem, ci doar să îi aducă în faţă pe cei care nu doreau decît puterea pe care o pierduseră în timpul dictaturii lui Ceauşescu. Astfel am ajuns în situaţia bizară să ni se predea democraţia de către oameni care făcîndu-şi studiile (politice!) la Moscova numai despre aşa ceva nu învăţaseră. Este unul din cele mai mari paradoxuri pe care le trăim şi una din cauzele destabilizării societăţii, pe care ciracii puterii nu vor s-o recunoască. La întîlnirea din decembrie pe care Ion Iliescu a avut-o cu reprezentanţii primului C.F.S.N. au lipsit o serie de oameni al căror nume a avut valoare de simbol în zilele Revoluţiei. La emisiunea 7 x 7 (recunoscută pentru accentele sale favorabile guvernanţilor), Rodica Becleanu lăsa să se înţeleagă că acest boicot nu deranjează prea mult. Dacă Alexandru Bîrlădeanu şi Marţian Dan au reprezentat mai mult pentru o revoluţie anticomunistă (!) decît Doina Cornea şi Mircea Dinescu, cele mai reprezentative figuri ale dizidenţei româneşti în ultima perioadă a dictaturii comuniste, înseamnă că într-adevăr sîngele care a curs pentru a scăpa ţara de ciuma roşie, a curs degeaba şi nu îl vom putea spăla decît cu propria noastră luptă pentru înfăptuirea acelor idealuri.

În decembrie trecut, Ion Iliescu făcea un apel studenţilor care intraseră în grevă, să nu se lase manipulaţi de cei care vor să destabilizeze ţara, să dea dovadă de luciditate şi să nu se mai implice în politică. Analogia cu manifestele aruncate din elicopter în ziua de 22 decembrie 1989 este mai mult decît clară. Se vede treaba că leader-ii comunişti nu pot vedea într-o manifestare ostilă regimului decît maşinaţii de culise şi intrigi ale unor forţe care acţionează pentru distrugerea ţării. Format în spirit comunist încă de la 12 ani (cum singur a declarat), d-sa crede că toţi cei care luptă pe faţă împotriva comunismului sînt trădători de ţară, ”scursori ale societăţii”, agenţi străini sau alte sperietori pe care e bine să le neutralizăm înainte de a face ceva rău. În felul acesta s-a ajuns la bătaia sălbatică aplicată studenţilor de către mineri, la lozinca “Moarte intelectualilor” (strigată la 29 ianuarie 1990 la prima manifestare făţişă de înăbuşire a opoziţiei), la violenţele verbale din diferite publicaţii sau chiar fizice la care sînt supuşi cei ce nu vor să se împace cu gîndul că speranţele ne-au fost înşelate. Asmuţirea muncitorimii împotriva intelectualităţii după dictonul “Divide et impera” riscă însă să-şi piardă obiectul. Înşelat în ce priveşte creşterea nivelului de trai, ameninţat din ce în ce mai mult de spectrul şomajului, pus în faţa unor magazine din nou goale sau să stea la coadă atunci cînd se găseşte ceva, omul de rînd şi-a pierdut încrederea în cei pe care i-a votat. Din păcate, doar din cauze de ordin material, întrucît strigătul disperat “FSN = PCR” nu a fost receptat la timp. Şi în decembrie au fost mulţi probabil (mă îngrozeşte gîndul că poate au fost majoritari) care au ieşit în stradă doar pentru că aveau burţile goale, fără să perceapă adevăratul sens al revoluţiei – înfrîngerea comunismului şi cucerirea libertăţii. Privind în jurul nostru, în afara mizeriei materiale ca aceea dinainte de revoluţie, observăm că se înfiinţează Consiliul Suprem de Apărare (condus de preşedinte, care este astfel comandant suprem al armatei!?), grănicerii trec la Ministerul de Interne, armatei i se autorizează intervenţia în cazuri de încălcare a ordinii constituţionale (acţiuni destabilizatoare îndreptate împotriva structurilor comuniste), se sărbătoreşte 8 martie etc. etc. Dar în acelaşi timp creşte din nou mînia populaţiei. S-au înmulţit grevele şi după concesii făcute anumitor categorii de salariaţi nu ştiu cum se va descurca guvernul în continuare. Parlamentul în schimb aniversează şi glorifică greva ceferiştilor din 1933 şi îi acoperă cu insulte şi jigniri pe aceiaşi ceferişti care pentru aceleaşi revendicări intră în grevă în 1991. Paradoxal, nu? S-a votat şi legea privind retragerea cetăţeniei, iar Regelui nu i se permite intrarea în ţară pentru că nu i se recunoaşte cetăţenia, retrasă de Ana Pauker în 1948, lege sfîntă ce nu poate fi încălcată de Doru Viorel Ursu. Ce ne putem aştepta la mai rău decît atît?

Trăim o perioadă halucinantă de denigrare a tuturor celor ce s-au opus comunismului. Doina Cornea, Mircea Dinescu, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici sînt acuzaţi de vînzare de ţară, lipsă de patriotism şi altele. Acuzatorii nu sînt alţii decît marii profitori ai vechiului noului regim, oameni care pentru a-şi masca incompetenţa profesională au ales calea activismului în cadrul PCR. Doina Cornea este acuzată astăzi că nu este de acord cu actuala putere, că o critică făcînd astfel rău ţării. Or, Doina Cornea a făcut acelaşi lucru în timpul lui Ceauşescu. Nu, domnilor tovarăşi, nu Doina Cornea destabilizează imaginea ţării în lume, ci politica dv. inconştientă pe care o duceţi, denigrarea a tot ce este valoros în ţara asta şi îşi permite să spună adevărul, a intelectualilor, a studenţilor, categorii ce au ajuns să fie hulite de pleava isterică a societăţii, oameni lipsiţi de personalitate şi care se lasă conduşi ca o turmă de oi spre prăpastia decăderii de actualii conducători.
Fanatici în politică, aceşti indivizi au aplaudat intervenţia minerilor, au denigrat studenţii ce se aflau în grevă, pe ceferişti (oameni care au votat FSN-ul în mai trecut), au lovit intelectualii, au devastat sediile partidelor şi ziarelor de opoziţie. Domnul preşedinte se miră de plecarea masivă în străinătate a intelectualilor şi studenţilor. Cum să nu plece cînd au ajuns să fie supuşi oprobiului unor analfabeţi cu 4 clase primare, că fiecare an în plus de învăţătură înseamnă cîteva sute de lei în minus la salariu, că institutele de cercetări au ajuns în pragul desfiinţării, nemaifiind finanţate de stat. Petru Creţia şi Banu Rădulescu sînt bătuţi animalic pe stradă pentru convingerile lor politice, Marian Munteanu este maltratat de mineri (sau ce-or fi fost) în iunie şi apoi (tot el!) este arestat pentru incitare la violenţă (!!?), Dr. Zorel Filipescu este atacat în ziare doar pentru păcatul de a avea un fiu ce a luptat şi luptă împotriva comuniştilor, Ana Blandiana a fost decretată legionară, Mircea Dinescu agent străin ş.a.m.d.
Împotriva tuturor acestor nedreptăţi trebuie să lupte toţi oamenii cinstiţi din ţara aceasta, altfel nu vom reuşi niciodată să intrăm în rîndul naţiunilor civilizate.

Se vehiculează mult în ultima vreme noţiunea de legionari. Au fost etichetaţi astfel manifestanţii din Piaţa Universităţii, intelectualii dizidenţi, timişorenii, membrii partidelor din opoziţie. Acuzînd partidele istorice (PNŢ şi PNL) de legionarism, am putea bănui puterea de naivitate dacă nu am şti că este vorba de rea credinţă. Se ştie opoziţia acestor partide faţă de Garda de Fier şi felul cum au plătit pentru aceasta. I.G. Duca, Armand Călinescu, Virgil Madgearu (care în paranteză fie spus ar fi fost omorîţi de comunişti dacă ar fi apucat sfîrşitul războiului) au fost asasinaţi tocmai pentru poziţia lor democratică şi îndreptată împotriva exceselor din orice parte ar fi. Să vorbeşti de pericolul legionar după 45 de ani de comunism este ridicol. Pericolul pentru democraţie vine astăzi de la extrema stîngă şi reprezentanţii săi rămaşi în funcţii şi astăzi după o revoluţie anticomunistă.
Este însă foarte uşor de a aplica această etichetă pe oamenii care nu mai pot suporta această stare de lucruri. La împlinirea unui an de la Revoluţie, parlamentarii FSN şi ai partidelor satelit au găsit de cuviinţă să arunce cu noroi în Timişoara, fără sîngele căreia n-ar fi fost unde sînt acum. Comuniştii deghizaţi de astăzi care se află în Parlament au ajuns de asemenea să îi acuze pe ţăranii care au început să desfiinţeze CAP-urile că folosesc metode comuniste (cine vorbeşte!) şi împreună cu partidele de opoziţie doresc să distrugă “realizările” de la sate. O astfel de enormitate ne arată clar ceea ce gîndesc parlamentarii partidului de guvernămînt. Cum de mai rabzi, Doamne?

Adam Michnick spunea că ultima carte a comuniştilor va fi naţionalismul. Cît de adevărată este această apreciere putem vedea cu uşurinţă. Diferite publicaţii întreţin un climat de încordare în relaţiile româno-maghiare, punînd în mod artificial problema Transilvaniei. Toţi aceştia ar trebui să se ocupe mai bine de teritoriile româneşti aflate sub ocupaţie rusească: Basarabia şi Bucovina de Nord. În timp ce în aceste teritorii se desfăşoară evenimente care vor hotărî soarta viitoarei Românii, reviste gen România Mare (cît tupeu de a folosi acest nume sfînt pentru cea mai murdară publicaţie din ţară!) atrage atenţia la Ungaria, unde singurul partid ce avea în program o Ungarie în care să fie încorporată şi Transilvania nu a întrunit voturile necesare intrării în Parlament. Aceleaşi idei naţionalist-şovine ce nu ne sînt caracteristice, sînt vînturate de organizaţia culturală (?) Vatra Românească, al cărei braţ politic PUNR nu are alt obiectiv decît denigrarea minorităţii maghiare, lucru ce ne aduce doar prejudicii în perspectiva intrării în organismele europene. Pentru a evita evenimente sîngeroase ca cele de la Tîrgu Mureş din martie 1990, trebuie să se ajungă la înţelegere între români şi maghiari care trăiesc împreună de 1000 de ani şi poate încă 1000 de aici încolo. Sînt remarcabile dealtfel eforturile pe care le face Grupul pentru Dialog Social prin revista 22 pentru instaurarea armoniei între cele două populaţii, să se ajungă la comuniunea sufletească din 22 decembrie 1989 cînd s-a strigat atît de frumos: “Nu există şovinism!” Cu toate acestea, partidul comunist rebotezat PSM s-a aliat şi el campaniei anti-maghiare, dovedindu-ne o dată mai mult adevărul spuselor lui Michnick. În faţa acestora va trebui să ieşim cu florile prieteniei, românii şi maghiarii deopotrivă, demonstrînd Europei întregi că putem convieţui în condiţii bune, punînd umărul la reclădirea ţării după coşmarul comunist de 45 de ani.

Vremea din urmă ne arată că am ajuns la capătul răbdării. Situaţia din ţară a devenit intolerabilă, oamenii trăiesc din ce în ce mai greu şi speranţele într-o viaţă mai bună s-au risipit. Corupţia a înflorit parcă mai mult ca niciodată, magazinele sînt dezolant de goale, se stau iar ore întregi la cozi (la produsele care de bine de rău se mai găsesc), preţurile vor creşte alarmant de mult. Toate acestea au făcut ca muncitorii să iasă în stradă, dîndu-şi seama că au fost înşelaţi, că toate promisiunile făcute înainte de alegeri au fost doar vorbe goale pentru cîştigarea capitalului electoral. Insolenţa actualilor guvernanţi faţă de nemulţumirea crescîndă a oamenilor, mai întîi intelectualii şi studenţii, astăzi muncitorii şi ţăranii (cărora li se dă pămîntul înapoi aşa cum dă U.R.S.S.-ul drumul republicilor rebele să iasă din uniune), este foarte periculoasă şi ea se poate întoarce ca un bumerang împotriva lor. Actuala criză prin care trece ţara, economică, socială, politică, morală, trebuie soluţionată urgent. Ţara s-a trezit şi trebuie făcut ceva pînă cînd comunismul cu toate nenorocirile pe care le aduce după sine, nu se va instaura iarăşi deplin, în linişte aşa cum tot ne-o cere preşedintele. Trebuie să nu ne pierdem speranţa şi să ieşim în stradă ca în decembrie 1989 pentru a stîrpi răul, minciuna, ura, deznădejdea. Şi asta cît timp n-a murit încă speranţa.

Ce căuta neamţul în Bulgaria şi minaretul în Elveţia

2009-11-29T22:44:00.001+02:00

Ştiţi de ce nu se ascultă manele în Elveţia? Pentru că este o ţară neutră care n-are duşmani. Neutră o fi, dar fără duşmani nu cred că va mai rămîne după ce elveţienii au votat la un referendum pentru interzicerea construrii de minarete. Mai întîi francezii nu au mai permis folosirea vălului în şcoli. Răspunsul elveţienilor le reaminteşte musulmanilor că deşi nimeni nu îi împiedică să se stabilească în Europa, ei trebuie să accepte faptul că Europa este creştină. Orice altceva ar susţine liber-cugetătorii corecţi politic.

10 motive pentru care nu aş vota în turul II

2009-11-25T21:46:00.000+02:00

1. Traian Băsescu este demagog şi populist. Dacă ar fi întrebat la referendum despre posibilitatea desfiinţării Parlamentului şi spînzurarea parlamentarilor în piaţa publică, ar fi obţinut acelaşi rezultat.
2. A alungat de lîngă el toţi oamenii inteligenţi şi cu personalitate şi s-a înconjurat de yesmen, transformînd PD-L într-un astfel de partid.
3. Este autoritarist, încăpăţînat şi nu acceptă soluţii bune care vin de la adversari. Aşa procedează cu Klaus Johannis.
4. Singurul său proiect politic este confiscarea şi compromiterea dreptei.
5-10. Pentru toate celelalte există Mircea Geoană.

Votez pentru capitalism

2009-11-21T13:04:00.001+02:00

Galele Ziarului Financiar de anul acesta s-au numit 20 de ani de capitalism. Multă vreme, în România a fost evitat acest cuvînt din cauza lui Ion Iliescu şi a partidului său. Premianţii ZF au fost Petre Roman, Emil Constantinescu, Călin Popescu-Tăriceanu şi Dinu Patriciu. Toţi patru îl susţin pe Crin Antonescu. Pentru că liberalismul se asociază cel mai bine cu societatea capitalistă. Şi dezvoltarea României este posibilă doar prin măsuri liberale.

22 de ani de la revolta din Braşov

2009-11-16T10:02:00.000+02:00

În 15 noiembrie 1987 la Braşov avea loc o revoltă a muncitorilor de la Steagul Roşu şi Tractorul. Încheiată cu arestări, condamnări la închisoare şi expulzări din oraş. În 2009, nimeni nu şi-a mai adus aminte de braşoveni. Se poartă amnezia în România de astăzi.

Cum ne ferim de gripa nouă

2009-11-13T21:34:00.000+02:00

Cînd strănutaţi, folosiţi o batistă de unică folosinţă. După utlizare, aruncaţi batista la gunoi. Cînd tuşiţi, puneţi mîna la gură. După utlizare, aruncaţi mîna la gunoi. Da, da.

Singur cu Dumnezeu

2009-11-12T22:57:00.001+02:00

Sînt multe de tăcut despre o biserică în care eşti numai tu cu Dumnezeu şi te simţi atît de bine aşa.

Româna anapoda XIV

2009-11-10T20:29:00.002+02:00

Care pe care. Se vorbeşte foarte mult pe tema folosirii corecte a celor două. Specialiştii în gramatică vin cu argumentele lor legate de pronume, prepoziţii, complemente directe şi cazuri. Oamenii continuă să greşească, încurajaţi de jurnalişti făcuţi la apelul bocancilor. Pînă la urmă este vorba de a avea sau nu un bun simţ al limbii. Pe care să-l întrebăm atunci cînd avem dubii care ar putea duce la greşeli de exprimare.

copiii lumii doresc pacea

2009-11-03T05:44:00.001+02:00

copiii lumii doresc pacea
o privesc lacom
cu nasurile turtite
de geamul murdar
al vitrinei
pacea zîmbeşte ruşinată
printre îngeraşi de gips
vecinătatea lor
o coboară în derizoriu
mai ceva ca manifestaţiile
activiştilor ghiftuiţi
acolo în tîrgul de provincie
nu-i mai pasă nimănui
de porumbei albi
şi de ramuri de măslin
şi de picasso
nu mai vor să audă
de hiroshima
şi de surîsul ei hîd
de premiul nobel
de fericire la ordin
doar copiii
copiii lumii doresc pacea

Româna anapoda XIII

2009-10-29T22:28:00.001+02:00

Cuvintele asemănătoare ca formă pot crea confuzii de sens. Intră în această categorie cuvinte cu rădăcină comună, dar sufix diferit. Nu se poate vorbi de concentraţia elevilor la ore, aşa cum am auzit un funcţionar de la Ministerul Educaţiei, aşa cum nu se poate spune concentrarea acidului sulfuric. De asemenea, se poate lua în considerare o părere, dar faţă de cel care o emite poţi avea doar consideraţie. Chiar dacă DEX-ul consideră corectă sintagma a lua în consideraţie, eu cred că mai aproape de adevăr ar fi varianta a lua în considerare. Toată consideraţia pentru cei care mă vor putea convinge de contrariu.

lucrurile rămîn mici

2009-10-28T21:10:00.003+02:00

şi ne lasă nouă
tot mai puţin loc

din copilărie
cînd ieşim periodic din haine
cum am ieşi din burta mamei
la nesfîrşit
pantalonii prea scurţi
mîinile tot mai lungi

lucrurile rămîn mici
în stive din ce în ce mai mari
se adună pînă la tavan
escaladează pervazul ferestrelor
ştiu că ne vor supravieţui
şi de aceea ne înlocuiesc
încetul cu încetul
tot mai mici
şi tot mai multe

Azi în Pecica, mîine în toată ţara

2009-10-27T22:13:00.000+02:00

Sătul de modul execrabil în care Enel înţelege să furnizeze energie electrică, primarul din oraşul arădean Pecica s-a hotărît să strîngă o listă de semnături pentru încheierea contractului şi găsirea altui operator. Sînt la fel de nemulţumit pentru desele întreruperi ale curentului electric în Bucureşti, de parcă s-ar fi întors Ceauşescu. Vreau pe acestă cale să-mi exprim aşadar solidaritatea cu acţiunea fraţilor arădeni şi sper ca multe alte oraşe să urmeze exemplul Pecicăi şi astfel monopolul Enel-ului să dispară. Trăiască libertatea de alegere!

Ausweis

2009-10-26T19:08:00.008+02:00

În toamna anului 1918, pe cînd Basarabia votase deja în Sfatul Ţării unirea cu România, iar Bucovina şi Ardealul se pregăteau să o facă, un drum de la Turnu Severin la Iaşi presupunea existenţa unui permis special. În acel an tulbure, Alexandru Marghiloman, ca prim-ministru al unui guvern de sacrificiu, semnase cu Puterile Centrale un umilitor tratat de pace, în timp ce principalele instituţii ale statului se retrăseseră încă din noiembrie 1916 la Iaşi. În acea perioadă, bunicul meu era student la Institutul Medico-Militar din Iaşi. Am găsit în arhiva familiei un permis (ausweis) care îi permitea să facă Un dus Moldova din judeţul Mehedinţi, comuna T. Severin în judeţul Iaşi, comuna Iaşi. Permisul este datat 14/X/1918, iar pe verso este lipită fotografia studentului de 22 de ani şi se poate vedea o ştampilă germană.

Monarhie sau republică

2009-10-22T17:39:00.000+03:00

Peste exact o lună vom avea primul tur al alegerilor prezidenţiale. În aceeaşi zi, conform decretului semnat astăzi de preşedintele în funcţie, ne vom exprima într-un referendum părerea despre reducerea numărului de parlamentari prin eliminarea uneia dintre Camere. Dacă cei care vor vota pentru schimbare sunt majoritari, va trebui schimbată Constituţia. Dar este acest lucru cea mai importantă modificare a Constituţiei? Nimeni nu mai vorbeşte astăzi de forma de guvernămînt a României. Republica a fost instituită la 30 decembrie 1947 de comuniştii sprijiniţi de sovietici. Funcţia de preşedinte a fost instituită de Nicoale Ceauşescu în 1974. Nu sînt întîmplări de care să ne aducem aminte cu mîndrie patriotică. De aceea, va întreb printr-un sondaj de opinie pe care îl puteţi vedea în partea dreaptă a paginii, dacă nu cumva un referendum pe tema monarhie constituţională, republică parlamentară sau republică prezidenţială ar fi mai potrivit.

Anca Agemolu

2009-10-17T15:59:00.006+03:00

Aveam vreo 4 ani şi îmi plăcea foarte mult o cîntăreaţă de muzică uşoară, Anca Agemolu. Mama lucra pe atunci la Institutul Cantacuzino şi înaintea unei plecări într-un turneu, probabil într-o ţară în care riscai să iei vreo boală contagioasă, Anca Agemolu a venit să se vaccineze. Mama i-a spus că eu sînt fan şi a primit pentru mine o poză cu autograf. Curînd după asta, Anca Agemolu a fugit în Germania şi nu s-a mai auzit nimic despre ea. Nici măcar după Revoluţie. Pe net am găsit doar o informaţie legată de faptul că frecventa Biserica Armenească, pe cînd se mai afla încă în ţară. Există totuşi pe YouTube o înregistrare filmată într-un parc bucureştean. Pentru nostalgici şi pentru cunoscători.

asigurări de viaţă

2009-10-16T11:37:00.002+03:00

în ziua parastasului tău
am primit în cutia poştală
asigurări de viaţă
m-am gîndit
că îmi scrie Dumnezeu
să nu-mi fac griji
că e aţa prea scurtă

ce bine mi-ar fi prins
în seara în care te-au luat cu salvarea
cînd am gonit ca nebunul pînă la caritas
de spaimă să nu te pierd
ţi-ai revenit miraculos atunci
credeam că a trecut tot răul
boala o îngropasem sub patul de spital
şi nu ne mai aminteam de ea decît la vizită

lucrurile păreau dintr-o dată simple
moartea nu ne mai dădea tîrcoale
mi-ai povestit cum ai cunoscut-o acolo pe mama
vă auzeam paşii pe culoarele spitalului
halatele albe deveniseră chiar prietenoase
din stativele pentru perfuzii
se auzea muzica lui modugno

ştii
lîngă tribunal au făcut hotel
nu parcare supraetajată
poate mergem odată acolo
împreună

Bine v-am regăsit!

2009-10-15T22:10:00.000+03:00

Săptămîna asta au căzut două lucruri: guvernul şi weblog-ul. Dacă în privinţa primului, sînt destui cei care se întrec a îndrepta situaţia, mie nu-mi rămîne decît să mă ocup de al doilea caz. Răbdarea mea şi-a epuizat resursele, aşa că de astăzi m-am mutat pe blogspot. Unde o să vă ofer asigurări de viaţă. Lectură plăcută!